Povestea psihologului care pictează. „I-am spus că trebuie să-mi cumpere un şevalet şi că aşa o să mă fac bine“

Povestea psihologului care pictează. „I-am spus că trebuie să-mi cumpere un şevalet şi că aşa o să mă fac bine“

Anca Ciutacu Foto: Valentin Trufaşu

Anca Ciutacu (51 de ani) a absolvit trei facultăţi şi este pasionată de pictură de când nu mergea bine nici în picioare. Părinţii săi îşi amintesc că a desenat primul portret când avea doar 10-11 luni, însă abia după ce s-a îmbolnăvit grav a revenit la şevalet, iar de atunci nu s-a mai oprit din pictat.

Anca Ciutacu s-a născut la Brăila, pe 9 iulie 1967, într-o familie de intelectuali. Tatăl său era inginer, iar mama inginer chimist, aşa că a venit cumva de la sine îndrumarea ca fata lor să urmeze o facultate tehnică. A absolvit mai întâi Facultatea de Mecanică la Universitatea „Dunarea de Jos“ Galaţi, apoi Facultatea de Psihologie din Bucureşti, iar finalmente Facultatea de Arte, secţia pictură, facultate pe care, privind retrospectiv, realizează că ar fi trebuit să o urmeze prima.
 
Şi asta pentru că a fost pasionată de desen şi pictură  dintotdeauna. „Primul desen l-am realizat aproape de un an, pe la 10-11 luni, cum spuneau ai mei. Bunica îmi povestea mereu de acel episod, amintindu-mi detalii! Era o întrunire de familie, la care se luau anumite decizii. Eu stăteam în braţele bunicii, lângă masă. Trebuia să stau cuminte să nu deranjez! Dar eu încercam din răsputeri să iau un instrument de scris de pe masă, vociferând în stilul caracteristic vârstei! În final, bunica m-a lăsat să iau şi foaia. Am desenat un bebeluş în faşă, iar bunica povestea  că, desenul era atât de clar, încât nu ar fi putut fi catalogat drept o mâzgălitură sau o întâmplare“, îşi aminteşte artista. 
 
La şcoală era foarte apreciată la desen, obţinând mai multe premii la concursuri. Regretul său este că părinţii nu au susţinut-o, silind-o să abandoneze drumul artelor, pentru că nu îl considerau de viitor. „Pentru ei asta reprezenta doar un moft, o pierdere de vreme, o risipă de timp şi de energie. În clasă a şasea a trebuit să renunţ la acest vis, visul de a picta! Apoi, a început să scadă şi motivaţia şi interesul meu pentru şcoală. Nu mă simţeam înţeleasă! Dar am continuat să desenez şi să pictez pentru temele pe care le primeam de la şcoală“, ne mărturiseşte Anca.
 
Una dintre lucrările Ancăi Ciutacu FOTO arhiva personală
 
Asta a afectat-o serios, totul culminând cu îmbolnăvirea sa în 2012. Şi-a cumpărat atunci un şevalet, iar treptat a reuşit să îşi recapete pasiunea pentru pictură, dar şi sănătatea. „M-am trezit într-o noapte şi i-am spus soţului meu că trebuie să-mi cumpere un şevalet şi că, aşa, o să mă fac bine. Soţul meu m-a întrebat atunci ce o să fac cu el… I-am răspuns că nimic, doar că trebuie să-l am acolo, în casă. Mi-a cumpărat şevaletul, iar vindecarea a fost un miracol“, ne mărturiseşte artista. Se consideră un autodidact pentru că maiestria ei este rodul a mii de ore de studiu individual. 
 
„Mâna pare dirijată parcă de o forţă invizibilă“
 
A descoperit singură tehnicile de pictură care i se potrivesc şi materialele potrivite pentru lucrările sale. „Greu a fost începutul. Nu doar talentul nativ contează. Dar, e important! Pleci de la ceva! Pasiunea, entuziasmul, perseverenţa sunt la fel de importante! Sunt multe momente în care renunţ poate la anumite lucruri în favoarea picturii. Când încep să lucrez, timpul nu mai există! Mâna pare dirijată parcă de o forţă invizibilă, care mă poartă în acel univers magic în care sunt doar eu şi culorile mele! Nu mă refer la culori în sens strict material, ci mă refer mai ales la acele culori tainice, interioare, cele care dau formă acelor imagini finale care pot fi remarcate într-o lucrare. Ele ţin poate de acea poezie interioară“, ne destăinuie pictoriţa.
 
Anca s-a reinventat prin pictură FOTO arhiva personală
 
A reînceput să picteze în 2013, tot după un moment de cumpănă în viaţa sa. Şi-a visat tatăl la scurt timp după ce a murit, iar aceasta i-a cerut să picteze icoane. Deşi nu mai pusese mâna pe penel de foarte mult timp, şi-a făcut curaj şi încet, încet şi-a reluat aventura în lumea artelor. A început să picteze icoane în stil propriu, lăsându-se ghidată doar de ce simţea în interior. A avut de atunci mai multe expoziţii de grup. 
 
Fascinată de culori
   
Este pasionată de desen, dar mai ales de pictură, fiind fascinată de culori. „Îmi plac la fel de mult şi peisajele şi portretele. Am fost dintotdeauna atrasă de natură. De multe ori păream  visătoare. Îmi plăcea să stau lângă geam, mai ales toamna când fie mă atrăgeau frunzele ruginii care descriau spirale inedite prin căderea lor, fie picăturile de ploaie în care mă puteam delecta privind acele minunate culori pe care le vedeam printre sau prin picătură de ploaie“, ne introduce pictoriţa în lumea ei.
 
Dincolo de orice altceva, iubeşte oamenii şi îi place să le surprindă trăirile interioare, mai ales cele ce trec dincolo de ce vor ei să pară sau să arate. „Când pictez, mă simt în elementul meu! E o bucurie copleşitoare, o stare de fericire! Totul căpătă un sens aparte. Timpul se comprimă, nu mai simţi foame, sete…“, ne destăinuie artista. A început apoi să picteze icoane pe sticlă, folosind ca tehnică tempera cu ou.
 
Artista la şevalet FOTO arhiva personală
 
Amatorii de artă au primit foarte bine icoanele sale realizate în stil bizantin pe lemn, dar a decis apoi să revină la pictura clasică pe pânză. „Îmi place foarte mult să simt culoarea care se aşterne în straturi pe pânză. Folosesc mult acrilicele. Se usucă repede, iar când vreau să lucrez ceva foarte repede, mă folosesc de acrilice. Am colegi care nu pot lucra cu acrilice tocmai pentru că se usucă foarte repede. Dar mie mi se potriveşte acest lucru. În schimb, pentru portrete, e mult mai indicat să foloseşti culori pe bază de ulei. Şi, mai ales în tehnica de clar-obscur, în tehnica folosită de Rembrandt şi Caravaggio“, ne detaliază Anca preferinţele sale când se aşează la şevalet.
 
Talentul Ancăi Ciutacu nu a rămas neobservat, obţinând marele premiu în 2018 la concursul naţional de artă plastică „Ion Irimescu“ de la Suceava, ediţia a XI-a. Este doar începutul, ne mărturiseşte artista, care îşi perfecţionează continuu tehnica de lucru. „Cred că oricine vrea să se numească pictor, ar trebui să poată face în orice moment o reproducere cât mai fidelă după un artist consacrat, după un maestru. O lucrare originală din care nimeni nu înţelege nimic, nu ştiu dacă chiar poate spune multe despre un artist“, concluzionează pictoriţa.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: