Povestea primului diplomat din istoria Principatelor Române. A ieşit din viaţa publică dezamăgit de „mizeria politicii“
0
Prea puţin adus în atenţia publicului de către istorici, Costache Negri a fost unul dintre cei mai mari patrioţi români, fiind omul numărul 1 în negocierile externe legate de Unirea Principatelor Române.
Puţini români ştiu, dar unul dintre marii artizani ai Unirii Principatelor Române, pe nedrept lăsat de istorici într-un con de umbră, a fost scriitorul şi omul politic Costache Negri.
Ieşean prin naştere (14 mai 1812), Negri şi-a legat numele mai ales de ţinutul Covurluiului (actualul judeţ Galaţi) unde a avut - în satul Mânjina (actualmente Costache Negri) – un conac ce a devenit, pentru o vreme, un centru esenţial al politicii naţionale.
Anterior momentului istoric de la 1859 (dar şi după) la casa de la Mânjina a marelui patriot s-au întâlnit cei mai importanţi oameni din vechiul Regat: Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi mulţi alţii.
A studiat în Franţa şi Italia
Costache Negri a fost fiul unui boier înstărit. Educaţia şcolară şi-a făcut-o în casa părintească şi la curtea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza, a cărui soţie era mătuşa mamei lui, şi apoi la Chişinău şi Odessa. În 1834, a fost trimis pentru studii în Franţa şi Italia. S-a întors în Moldova la sfârşitul anului 1841. În anul 1842, era Venerabilul unei loji masonice din Bârlad.
Izbucnirea Revoluţiei de la 1848 l-a găsit pe Negri la Paris, unde s-a înscris ca voluntar în gărzile revoluţionare şi a prezentat guvernului francez noul tricolor românesc. În martie 1848 i s-a interzis să se întoarcă în Moldova, dar împreună cu un grup de exilaţi moldoveni a reuşit să ajungă la Braşov. Acolo a luat parte la întocmirea declaraţiei de principii din mai 1848 şi a proclamaţiei de demitere a domnitorului Mihail Sturdza.
Costache Negri. Fotografie din casa memorială de la Mânjina
După aceea a trecut în Bucovina, unde a coordonat munca şi propaganda comitetului revoluţionar din Moldova, aflat în exil, Alexandru Ioan Cuza sprijinindu-l în eforturile sale. Înfrângerea revoluţiei în Ţara Românească a spulberat iluziile moldovenilor în posibilitatea de face schimbări politice majore şi în Moldova.
Din cauza unei epidemii de holeră, dar şi a opoziţiei în creştere din partea autorităţilor habsburgice, întregul grup de revoluţionari, între care şi Negri, a fost obligat să părăsească Bucovina şi să se întoarcă în Franţa.
Alături de alţi exilaţi români, în 1849 Costache Negri şi-a dedicat eforturile cauzei unioniste, dar în curând a avut posibilitatea să se întoarcă în Moldova, unde fusese ales un nou domnitor, Grigore Alexandru Ghica, care l-a numit în diverse funcţii judecătoreşti şi administrative.
A fost pârcălab de Covurlui
Ca om politic şi patriot s-a remarcat mai cu seamă după 1851, când a ocupat prima funcţie publică - pârcălab de Covurlui. Odată cu internaţionalizarea chestiunii româneşti, din 1855 Negri a început o carieră diplomatică, care a făcut din el cel mai de seamă diplomat român al următorului deceniu.
În 1855, a fost trimis ca delegat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica la Constantinopol şi la Viena pentru a susţine Unirea Principatelor Române. În 1856 a făcut parte din Comitetul Unirii, la Iaşi, iar în 1857 a fost ales deputat şi vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc, convocate prin hotărârea Congresului de Pace de la Paris din 1856.
În această vreme, lua mereu parte la adunările mişcării unioniste române, care a avut ca rezultat dubla alegere a domnitorului Cuza în 1859 şi la unirea definitivă din 1861. Însuşi Negri a fost de mai multe ori îndemnat să candideze la tron, dar a refuzat de fiecare dată, cu o integritate morală ce nu pare a mai fi fost întâlnită în politica românească.
În 1859 a fost trimis la Constantinopol, ca reprezentant al ţărilor unite pentru a obţine recunoaşterea stării de lucruri creată prin votul de la 24 ianuarie şi deci a dobândi unirea definitivă.
Prieten bun cu Alexandru Ioan Cuza, a sprijinit toate acţiunile şi reformele domnitorului Unirii. Prin misiunile pe care le-a avut peste hotare, Costache Negri poate fi socotit primul diplomat al Principatelor Române.
Se retrage din politică, dezamăgit
Detronarea lui Cuza l-a determinat, ca şi pe Vasile Alecsandri, să renunţe la viaţa politică. Ulterior, el le-a mărturisit prietenilor că este de părerer că mizeria din politică este cea mai mare mizerie posibilă. A fost, aşadar, un vizionar.
S-a retras la Târgu Ocna şi şi-a dedicat ultimii ani ai vieţii pasiunilor sale de-o viaţă: numismatica şi colecţionarea de tablouri. De asemenea, a întreţinut o bogată corespondenţă cu Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu.
Costache Negri murit pe 28 septembrie 1876, iar Mormântul său se găseşte la fosta mănăstire Răducanu din Târgu Ocna, construită de către Radu Racoviţă în 1664.
Mihai Eminescu l-a definit pe Costache Negri ca fiind „unul din cei mai nobili bărbaţi ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism şi caracterul cel mai dezinteresat, dar şi o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârşite în istoria modernă a românilor”.
Omagiat şi acum în Covurlui
Casa lui Costache Negri, din Mânjina (actualmente Costache Negri, judeţul Galaţi), a devenit, încă din 1968, muzeu. Pe faţada ei se găseşte o placă comemorativă cu următorul text: „În această casă a locuit Costache Negri, pârcălab de Galaţi, militant pentru ideile Revoluţiei de la 1848 şi ale luptei pentru unire”.
În faţa casei memoriale, la 19 mai 1973, a fost dezvelit bustul lui Costache Negri, realizat în piatră de Boris Leonovici. An de an, aici are loc, pe 21 mai, un eveniment organizat de Uniunea Scriitorilor Din România”, prin Asociaţia Scriitorilor „Costache Negri”.
În timpul vieţii, Costache Negri a publicat puţin, prin reviste, astfel că şi contribuţia lui la patrimoniul literaturii române este destul de modestă. Ne-au rămas de la el câteva manuscrise interesante, care cuprind 3-4 scrieri în proză, mai ales amintiri din călătorie, câteva zeci de poezii şi un număr apreciabil de scrisori, care n-au valoare literară, ci numai documentară.
Proza, elaborată mai ales în anii studenţiei, cuprinde povestirea „Sările veneţiene” (1839). Tot în această colecţie se găseşte şi faimosul toast, rostit la Paris la 27 decembrie 1848, în care parcă zugrăveşte situaţia României de azi.
„În visurile mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzleţiţi. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai unirea. Să trăiască unirea românilor!” Toate acestea au fost reunite într-un volum şi publicate sub îngrijirea lui Emil Gârleanu în editura Minerva (1909).
Se încarcă comentariile...
