Motivul cu totul bizar pentru care ţăranii români de acum un secol refuzau doctoriile: „Mai bine să mor!“
0Situaţia s-a schimbat radical de-abia după Primul Război Mondial, prilej cu care ţăranii mobilizaţi pe front au putut vedea efectele miraculoase ale medicamentelor moderne în comparaţie cu leacurile băbeşti.
Deşi sunt considerate printre cele mai importante descoperiri ale omenirii, medicamentele n-au avut, până acum un secol, o „relaţie” tocmai prietenoasă cu locuitorilor satelor româneşti, care evitau pe cât posibil farmaciştii. Evident, la acest lucru contribuia în mod fundamental faptul că ţăranii nu-şi prea puteau permite scumpele leacuri preparate de spiţeri, însă mai există la mijloc un motiv, cu totul surprinzător.
Acest lucru rezultă dintr-o cercetare etnografică făcută în prima jumătate a secolului XX de către reputatul etnograf român Gh.F. Ciauşanu (1889-1963), care scoate la lumină relaţia „încordată” care a existat în Evul Mediu, dar şi la începuturile erei moderne, între lumea rurală şi medicină.
Identificăm, de altel, un tipar: ţăranii surprinşi de cercetarea de teren a profesorului Ciauşanu preferau să apeleze la metodele tradiţionale de vindecare (aşa-numitele (leacuri băbeşti”), fugind de spitale şi de „doftoriile” farmaciştilor cu o frenezie demnă de o cauză mai bună.
O superstiţie ridicată la rang de principiu
Relaţia sătean-medicină este descrisă în amănunt în lucrarea „Superstiţiile poporului român în asemănare cu a altor popoare vechi şi noi”, republicată acum câţiva ani de editura Saeculum Vizual.
Cităm: „În poporul nostru, este credinţa că doctoriile sunt spurcate, fiindcă sunt făcute ca săpunul, pe la spiţerii, din grăsimea oamenilor care mor pe la spitale. De aici se naşte scârba, greaţa, ce o are ţăranul când este silit să ia o linguriţă de doftorie. Chiar şi doctorii sunt priviţi cu groază, ca nişte casapi de carne omenească”.
„Mai bine să mor decât să-mi pângăresc sufletul cu astfel de doftorii, de spurcăciuni”, este citat de către Gh.F. Ciauşanu un ţăran din zona Vâlcii.
Etnograful consemnează inclusiv că în zona rurală sunt foarte răspândite zvonurile conform cărora anumite familii sărace vindeau cadavrele răpăsaţilor pentru ca din ele să se facă alifii, pomezi şi doctorii. Evident, un sâmbure de adevăr există în toată această poveste, căci facultăţile de medicină au cumpărat mereu cadavre pe care viitorii medici să înveţe despre corpul uman şi să-şi încerce mâna pentru procedurile chirurgicale standard.
„În trecut, ţăranii se uitau la medici şi la spiţeri ca la nişte şamani. Mulţi erau suspectaţi de vrăjitorie, de lucrul cu diavolul. Asta explică de ce şi medicamentele erau considerate de unii spurcate”, ne-a spus farmacistul Toma Nicolescu.
Interesant este că după Primul Război Mondial, optica rurală faţă de medicamente şi farmacii s-a schimbat foarte mult, iar etnologii pun acest lucru pe faptul că ţăranii mobilizaţi pe front au avut ocazia că constate efectele aproape miraculoase ale medicamentelor în comparaţie cu obişnuitele leacură băbeşti.
De altfel, în perioada interbelică s-au înmulţit şi eforturile autorităţilor româneşti de a creşte gradul de igienă al populaţiei rurale şi de combatere a epidemiilor, iar acest lucru a contribuit şi el la creşterea îngăduinţei ţăranilor faţă de medicamentele de sinteză.
Chiar dacă mitul că medicamentele au fost în trecut fabricate din grăsime de cadavre s-a dovedit o simplă legendă urbană (ca, de altfel, multe dintre superstiţiile românilor) în literatura etnografică există foarte multe referiri la folosirea de părţi de cadavre la diverse ritualuri.
Astfel, există mărturii că în urmă cu mai bine de o sută de ani în satele din Moldova se făceau descântece de „ducă-se pe pustiu” (în fapt, crizele de epilepsie), folosind un praf obţinut prin pisarea dinţilor unui mort dezgropat după şapte ani. În perioada interbelică (în 1938) presa din Iaşi relata un astfel de caz sinistru. O bandă de ţigani a profanat mai multe morminte din satul Poeni, pentru a face rost de „materie primă”.
O altă legendă sinistră vine de la românii din sud. La sfârşitului secolului XIX încă mai exista superstiţia că haiducii şi tâlharii se ung la ochi cu alifie făcută din grăsime de cadavru uman, pentru a putea vedea în întunericul nopţii. Referirea este întâlnită în lucrarea amintită mai înainte, a lui Gh.F.Ciauşanu.
În fine, în zona Ilfovului exista credinţa că mâna dreaptă a unui mort e tocmai bună pentru a ajuta hoţii să prade neobservaţi o gospodărie: „Se înconjoară casa de trei ori cu mâna de mort”. De altfel, expresia „a dormit de parcă a avut mână de mort la cap” însă mai este folosită în unele comunităţi rurale pentru a vorbi despre cineva căruia îi place să doarmă adânc.
Descântece macabre străvechi
Atitudinea ţăranilor de acum un secol faţă de medicamentele moderne (mai ales prin prisma credinţei că acestea se fac din cadavre) este cu atât mai bizară cu cât în tradiţiile populare exită numerose farmece şi blesteme legate de morţi şi de cadavre. Iată doar câteva dintre acestea, extrase din cartea „Superstiţiile poporului român în asemănare cu a altor popoare vechi şi noi”.
„În Vâlcea se crede că cu lumânarea de la mort poţi să omori cap de om, în chipul următor: o aprinzi şi apoi o stingi înmuind-o în pahar de rachiu. Această lucrarea magică se repetă, pe ascuns, de mai multe ori. Rachiul se păstrează pentru a fi dat ca să-l bea acea ce este menit să moară prin nişte vrăji. E crede că este peste poate ca un astfel de om - care a băut rachiul în care s-a stins lumânarea de la mort – să mai trăiască”.
Tot în Vâlcea, se crede că „mătura cu care ai măturat după un mort trebuie aruncată sau arsă şi să nus e mai măture cu ea în casă, că se mătură întru moarte cei vii”.
Poate părea absurd, însă pe seama morţilor se putea găsi inclusiv leacul împotriva violenţe domestice. Iată ce credeau oltencele din zona Gorjului acuma o sută şi mai bine de ani: „E măsoară cu o aţă un mort care seamănă cu bărbatul femeii bătute şi se coase aţa la mâneca sumanului sau a cămăşii, iar bărbatul n-o s-o mai bată”.
Ba chiar şi răzbunările cu tentă sexuală erau posibile, inclusiv provocarea impotenţei unui duşman. „Scăldătura de mort (N.R.: apa folosită la spălarea cadavrului), dacă este dată cuiva ca băutură, îl face să nu mai poată simţi plăcerile sexuale”. Scrie Ciauşanu în lucrarea amintită.
Frica de medic, pe cale să devină fobie
Deşi ne place să credem că teama de medic şi de medicamente a dispărut o dată cu evoluţia societăţii umane, statisticile ne contrazic fără milă. De fapt, frica de medic este pe cale să fie categorisită drept afecţiune psihologică, existând deja opinii ştiinţifice ferme că ar trebui catalogată drept fobie.
Potrivit un studiu realizat, acum câţiva ani de către IMAS, la solicitarea unei mari reţele de clinici private din România, 13% dintre români nu merg nicio dată la medic, preferând să se trateze de boli cu diverse leacuri învăţate de la bătrâni. „Oamenii se tem de medici şi se tem şi de mediamente, despre care crede că te vindecă de ceva ca să te îmbolnăvească de altceva”, se menţionează în raportul care însoţeşte sondajul.
Se încarcă comentariile...
