Motivul neaşteptat pentru care femeile din Europa au trecut brusc la fusta scurtă. Legătura cu cercetările din epocă în domeniul microbiologiei
0
Acest salt important al modei feminine au fost determinat, cu totul neaşteptat, de cercetările medicale în domeniul microbiologiei.
Timp de secole, pe tot parcursul Evului Mediu şi chiar la începutul epocii moderne, femeile europene au fost „sclavele” rochiilor lungi, care acopereau totul şi atârnau, uneori în trene generoase, până pe podele.
Convenienţele sociale - cultivate cu insistenţă de Biserică, dar stabilite şi de eticheta destul de „scorţoasă” a vremii - erau categorice: fără fustă scurtă! Orice reprezentantă a sexului frumos care ieşea din acest tipar şi îndrăznea nişte poale care să se termine fie şi numai cu câţiva centimetri deasupra podelei era practic scoasă în afara societăţii, fiind considerată imorală şi, ca urmare, supusă oprobiului public.
Cu toate că regulile păreau aproape imposibil de învins, a existat un moment al istoriei când moda şi cutumele religioase au trebuit să se recunoască, aproape peste noapte, învinse. O „revoluţia” cu totul neaşteptată – culme, fără nicio legătură cu moda! - i-a convins pe toţi criticii de până atunci ai poalelor scurtate să accepte că rochia care nu mai ajungen până-n pământ nu e nici ruşinoasă şi nici contrară moralei creştine.
Momentul s-a petrecut în epoca victoriană şi a produs multă vâlvă, însă a devenit normalitate în mai puţin de două decenii, moda fustei (ceva mai) scurte fiind adoptată de femeile din toată Europa.
Microbii versus „pedeapsa divină”
Oricât ar părea de greu de crezut, totul a pornit de fapt de la cercetările savanţilor legate de bolile infecţioase care făceau ravagii în epoca victoriană în toate statele continentului.
„Aglomeraţiile urbane erau, în fapt, uriaşe focare de infecţie, căci marea majoritate a străzilor erau fără canalizare, iar peste tot era plin de fecale umane sau de animale. Orăşeanul secolelor XVII-XIX nu se sfia să-şi golească hârdăul în mijloc străzii şi nici să crească în casă porci, oi sau chiar animale de talie mai mare, căci globalizarea de tip comercial - prima formă de globalizare - era un concept încă necunoscut, iar mâncarea trebuia să vină de undeva”, descrie vremurile respective profesorul de istorie Laurenţiu Toma.
Fără nicio ăndoială, în localităţile europene (şi nu doar) era mizerie mare, iar medicii începuseră deja să furnizeze tuturor dovezi că exista o legătură de cauzalitate strânsă în această mizerie şi boli.
„Până şi Biserica s-a resemnat la un moment dat – evident, mai mult de nevoie -şi a trebuit să accepte că bolile precum, să zicem, holera, tifosul sau ciuma nu erau pedepse divine, ci aveau la origine bacterii, viruşi sau alte tipuri de microbi invizibili ochiului uman. A fost o uriaşă revelaţie pentru toată lumea, cu efecte nebăbuite”, spune profesorul Toma.
Odată cu nouă eră a medicinei când, odată descoperită cauza, devenea evident că tifosul nu se poate vindeca pe bază de incantanţii şi descântece, deci urmau să se pună la punct tratamentul, dar mai ales prevenţia.
Fusta scurtă şi holera
Pe bună dreptate, una dintre concluziile importante ale medicilor din epoca victoriană a fost aceea că, pentru a-ţi păstra sănătatea, este esenţial să se înlăture sursele de infecţie. Apa trebuia fiartă înainte de a fi băută, igiena personală nu mai era considerată un moft - a se vedea principiul aristocraţiei franceze, cum că spălatul corpului deschide uşa pentru boli, iar mirosurile pot fi combătute cu parfum! - curăţenia devenea o chestiune de sănătate, nu de fudulie.
În aceste condiţii de-a dreptul revoluţionare, în jurul anului 1850 a apărut ipoteza că una dintre cele mai comune căi de transmitere a microbilor din stradă în locuinţe erau chiar fustele lungi pe care femeile le târau pe stradă, la closet, la cârciumă şi în casă.
Drept urmare, tot mai mulţi medici au început să recomande – la început pentru cazurile în care în casa respectivă exista un bolnav ce trebuie protejat de microbi – ca încălţămintea şi hainele de stradă să nu mai fie purtate în interior, ci lăsate undeva la uşă. Evident, pe partea de interior a uşii.
Mai mult decât atât, radicalii au ajus la concluzia că fustele trebuie musai scurtate, cam de-o palmă şi mai bine (deasupra gleznelor), astfel încât să nu mai intre în contact cu mizeria de pe stradă. Sfatul medicilor a fost atât de convingător, încât inclusiv doamnele din familiile nobiliare au adoptatat fusta (ceva mai) scurtă, care a devenit iniţial instrument de prevenţie medicală şi, apoi, modă de-a dreptul.
„Probabil că a fost primul moment din istoria omenirii când doctorii au schimbat decisiv moda vestimentară, predicţiile specialiştilor fiind că următorul pas va fi -asta dacă nu se mai întâmplă vreo revelaţie ştiinţifică - purtarea măştii de protecţie contra viruşilor. Asiaticii deja au cam adoptat-o, nemaifiind o chestiune de perioadele cu epidemii, ci de obişnuinţă zilnică. În Japonia, masca este deja cam pe acelaşi plan vestimentar cu mănuşile şi ciorapii”, spune profesorul Toma.
Scurtarea fără frontiere
Totuşi, rolul medicilor în scurtarea fustelor se cam opreşte la nivelul gleznei. Restul a fost opera imaginaţiei designerilor, care au căutat mereu ţinte tot mai înalte. Este de amintit, bunăoară, că primele costume de baie erau cu fustă lungă până mai jos de genunchi, semn că niciun lucru bun nu se naşte chiar aşa, peste noapte.
În fine, cea care a pus definitiv cruce fustei, transformând-o într-un accesoriu opţional, a fost firma americană Chalmers Knitting Company, inventatoarea pantalonilor scurţi de damă, în anul 1910. A urmat, în 1946, primul costum de baie „deux pieces” şi, tot aşa, până la vremurile noastre, când, vorba profesorului de istorie care ne-a asigurat consultanţa de specialitate pentru acest articol, „conceptul originar al frunzei este în curs de reinterpretare”.
Se încarcă comentariile...
