Minoritatea bizară care a trăit în România până acum 60 de ani. Îşi tăiau ritualic organele sexuale şi sânii
0
Erau cunoscuţi sub denumirile de „scapeţi”, „scopiţi” sau „muscali” şi au locuit pe teritoriul ţării noastre (mai ales în zonele Galaţi, Brăila şi Tulcea) circa 140 de ani, începând cu 1820. Ultima dovadă a ritualurilor lor bizare, un amestec de creştinism şi sadism, datează din anul 1957, dintr-un dosar penal pentru mutilare.
Foarte puţină lume ştie, însă acum o sută şi ceva de ani termenul de muscal nu avea doar sensul actual (acela de „rus”), ci era asociat cu cel puţin două alte sensuri. Primul şi cel mai cunoscut era cel de birjar (în ruseşte „moskal” înseamnă chiar birjă), iar cel de-al doilea sens, cel mai restrâns, era legat obiceiurile unei populaţii bizare, emigrată în spaţiul românesc din Rusia, cam pe la începutul secolului al XIX-lea, ca urmare a unei prigoane religioase pornită împotriva lor de către ţarii Alexandru I şi Nicolae I.
Memebrii aceste minorităţi mai erau cunoscuţi şi sub numele de „scapeţi” sau de „scopiţi” (în ruseşte „skopky”), iar alăturarea lor de cuvântul „muscal” are explicaţii solide. În primul rând erau de origine rusă, iar în al doilea rând cei mai mulţi dintre ei îşi câştigau traiul ca birjari în marile oraşe. Practic, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea ei deţineau un adevărat monopol pe pieţele mai multor mari oraşe româneşti.
Ce spune Biserica Ortodoxă despre scapeţi
Chiar dacă în ultimele decenii s-a vorbit foarte puţin despre ei (în timpul guvernului comunist erau adevăraţi proscrişi, la fel ca homosexualii), despre scapeţi există numeroase izvoare literare. Unele sunt mai credibile, altele vehiculează zvonuri fără acoperire, motiv pentru care vom porni demersul nostru de la o lucrare de referinţă, care nu poate fi bănuită de „mistificare”.
Este vorba despre volumul „Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos”, realizat la solicitarea şi cu finanţarea Bisericii Ortodoxe Române, de către diaconul Anghel Constatinescu, în anul 1906, adică acum 110 ani. Lucrarea amintită, care este o adevărată enciclopedie a judeţelor Galaţi, Brăila, Tulcea şi Constanţa, a fost reeditată în 2014, în condiţii grafice de excepţie, de către Arhiepiscopia Dunării de Jos, la iniţiativa IPS Arhiepiscop Casian Crăciun.
Interesant este că dincolo de analiza societăţii din perspectiva bisericii (ceea ce este normal, dat fiind ocupaţia autorului), cartea amintită conţine detalii impresionante despre economia zonei, despre starea infrastructurii şi, nu în ultimul rând, conţine analize demografice foarte bine structurate. Iar în ceea ce priveşte celelalte culte prezente pe raza celor patru judeţe amintite, Anghel Constantinescu surprinde cu echilibrul cu care prezintă lucrurile, căci lipseşte orice fel de partizanat, totul fiind înfăţişat firesc, simplu, didactic.
Muscali pe străzile Galaţiului FOTO Arhiva Bibliotecii VA Urechia
„Scapeţii sau castraţii sunt veniţi în ţara noastră cam pe la anul 1820. Ei se numesc între dânşii porumbei albi spre a arăta că sunt inocenţi, pentru care şi convieţuiesc într-un fel de comunitate de mai mulţi bărbaţi şi femei la un loc, denumindu-se fraţi şi surori. Caracteristica vieţii lor este abstinenţa sexuală prin castrarea şi a bărbaţilor, şi a femeilor”, scrie Anghel Constantinescu.
„Ei mărturisesc, între altele, că Hristos s-a întrupat în persoana unui muscal, anume Selivanoff, care a întemeiat religia scapeţilor, şi au nădejedea că acest Selivanoff va mai veni pe pământ când va mântui lumea”, continuă lucrarea amintită.
Un jurnal în „lumini şi umbre”
Oarecum surprinzător, una dintre cele mai impresionante mărturii despre muscalii şi scapeţii din România – mai exact din oraşul Galaţi - ne parvine şi prin intermediul canadiancei de origine engleză Ethel Greening. Născută la 19 iunie 1880 în oraşul Hamilton din provincia canadiană Ontario, Ethel Greening a fost primul dintre cei cinci copii ai soţilor Thomas Benjamin Greening şi Jane Sharp, imigranţi englezi stabiliţi în colonia britanică de peste Atlantic.
În anul 1908 ea îl cunoaşte pe Vasile Pantazzi, căpitan al portului Galaţi, care avea să-i fie soţ şi datorită căruia avea să ajungă în România. Nunta celor doi are loc în 1909, iar familia Pantazzi rămâne în portul de la Dunăre vreme de şapte ani, o perioadă luminoasă, pe care Ethel o zugrăveşte în jurnal în cele mai frumoase culori.
În primăvara anului 1916, în prag de război, Ethel se mută împreună cu familia la Bucureşti, unde Vasile Pantazzi, acum cu rang de comandor, ocupă postul de director al Direcţiei II Marină. În anii Primului Război Mondial, familia Pantazzi ajunge în refugiu la Iaşi, iar apoi la Odessa.
Din 1909 şi până la plecare din România (1920), Ethel notează cu minuţiozitate în jurnal impresii zilnice despre soarta României, mersul războiului, noua putere instaurată în Rusia după revoluţia din 1917. În acest jurnal (care este publicat în 1921, la Paris, sub titlul „Roumania în light and shadow”) regăsim ample pasaje despre amintita sectă.
Membri ai comunităţii de scopiţi din Galaţi, la 1910. FOTO Jurnalul lui Ethel Greening Pantazzi
„Vizitiii ruşi sunt printre figurile cele mai izbitoare în Galaţi. Ei sunt îmbrăcaţi în haine de catifea albastră, foarte lungi cu care se acopera pâna la glezna şi cu cămăşi dintr-un satin roz, sau albastru deschis care se închid în spate.Straiele mai ales în zilele de sărbătoare sunt fixate cu rânduri duble de nasturi de argint, cusuţi în diagonală de la umăr până în talie. Părul lor de culoare galben-pai are o tăietură olandeză, arătându-le feţele de o culoare copilărească, proaspătă, pe care nu se vede nicio expresie, în afara de riduri”, scrie Ethel Greening Pantazzi.
„Toţi aceşti surugii sunt membri ai unei secte religioase mici: „Shopki”. Exmatriculaţi din Rusia pe seama convingerilor şi practicilor lor ciudate, aceştia s-au stabilit aici şi la Bucureşti şi sunt angajaţi exclusiv în afaceri de creştere, reproducere si vânzare de cai, precum şi la conducerea trăsurilor. Par oameni amabili, blânzi care-şi iau de la patronii lor câştigul şi care sunt lipsiţi de impertinenţă. Cetăţenii oraşului, chiar dacă unii sunt bogaţi, sunt mai bucuroşi să închirieze aceste vagoane elegante cu tot cu vizitiu, decât să-şi menţină mijloace de transport proprii, le este mult mai convenabi”, se mai consemnează în lucrarea „Roumania în light and shadow”.
Selivanoff şi isteria din jurul lui
Deşi timp de mai bine de opt decenii din vremea în care a trăit (1720-1832) a fost venerat de milioane de oameni, Selivanoff, întemeietorul sectei scapeţilor, este considerat în analizele făcute de sociologii şi teologii moderni ca fiind un nebun sadea, bun de legat şi de dus la balamuc. El n-a făcut altceva decât să reia unele argumente mistice de pe vremea ţarului Petru cel Mare, care circulau prin popor şi să le extindă la scară mare, într-o uriaşă isterie colectivă.
Comunitate de scopiţi din Rusia FOTO maerkgazeta.com
De altfel, perioada era destul de propice pentru a tulbura spiritele în Rusia feudală, iar Selivanoff care se credea atât Mesia, cât şi nepot al Marelui Petru, a reuşit să tulbure minţile multora. Iar dacă „mesianismul” lui putea fi trecut cu vederea de ţari, arogarea de sânge domnesc n-a fost tocmai pe placul stăpânirii, aşa că a fost deportat în Siberia de către împărăteasa Ecaterina a II-a.
Evident, în perioada deportării a propovăduit în continuare doctrina, afirmând la întrunirile sectei că este ţar al Rusiei, motiv pentru care este rechemat la Petersburg de ţarul Pavel I, curios să-l cunoască. Cazat împărăteşte şi curtat de nobilimea rusă, individul va ajunge să-l strige pe ţar pe numele mic, afirmând că îi este tată, motive pentru care va ajunge la balamuc. Îl va scoate de acolo alt ţar, Alexandru al II-lea, pentru o scurta durată, până ce va fi şi el apelat cu „nepoate”.
Va intra de data asta mai mult timp la balamuc, cu treceri prin Siberia şi la diverse mânăstiri şi va muri în 1832, la venerabila vârstă de 112 ani, după ce trăise sub zece ţari.
Interesant este că un discipol al acestui Selivanoff al scopiţilor, la fel de sărit din ţâţânile minţii ca şi maestrul său, a vieţuit, după câte scrie Anghel Constantinescu (în Monografia Arhiepiscopiei Dunării de Jos – 1909), şi în apropiere de oraşul Galaţi.
„Pe la jumătatea veacului al XIX-lea, apare printre lipovenii din Galaţi un oarecare Teodosiev, care, stăpânit de un misticism excesiv, a ajuns până la nebunie: învârtindu-se în jurul său, lovindu-se cu capul de pereţi, pronunţând fraze biblice, jeluindu-se contra răutăţilor omeneşti”, scrie autorul.
„În ziua de 2 iunie a anului 1927, acest Teodosiev s-a retras pe un deal din apropierea Galaţilor, numit de dânsul Muntele Sion şi unde, prin actele misticismului său, a atras veneraţia lipovenilor din Galaţi, care, considerând actele nebuniei lui ca un dar ceresc, îl vizitau cete, cete. De pe acest deal, el s-a proclamat mântuitor al scapeţilor. Cu prilejul acestor zgomotoase manifestaţii a trebuit să intervină până şi froţa publică a poliţiei din Galaţi, care a curmat totul. Teodosiev a trebuit să plece în Rusia, unde, din cauza propagandei sale, a fost prins şi trimis în Siberia”, se mai mneţionează „Monografia Arhiepiscopiei Dunării de Jos”, ediţia 1909.
Pe ce se bazează credinţa scapeţilor
În esenţă, scapeţii credeau că sexul trebuie să fie doar pentru perpetuarea speciei, iar plăcerea era considerată păcat de moarte. Plecând de la ideea că păcatul împreunării dintre Adam şi Eva a adus oamenilor suferinţa eternă a exilului din Rai, scapeţii promovează extirparea testiculelor la bărbaţi şi a sânilor la femei, în vederea abţinerii de la sex („păcatul cărnii”).
Însă mutilarea nu se făcea fără a avea grijă de perpetuare. De obicei castrarea se făcea după naşterea primului copil de sex masculin, familiile trebuind să facă minimum doi urmaşi. Au existat însă şi scapeţi care au renunţat la bărbăţie de-abia după al nouălea sau al zecelea copil, ceea ce arată că, totuşi, regulile era destul de laxe cu privire al alegerea momentului.
Prima mare răspândire s-a produs, evident, pe teritoriul Rusiei, însă din cauza amplorii pe care a luat-o secta (ajunsese să numere peste 20.000 de adepţi), la care se adăugau şi celelalte aspecte misterioase ale vieţii acestor oameni (întrunirile secrete nocturne, faptul ca nu aveau cimitire şi nu se ştia ce fac cu morţii lor, sau mutilările din timpul delirelor mistice, adesea făcute cu toporul, secera, cosorul, cuţitul etc), autorităţile ruseşti au declanşat o prigoana asupra lor, deportându-i în masă în Siberia.
De voie, de nevoie, mulţi scopiţi au ales să fugă de geroasa Siberie şi au emigrat în România, în special în sudul Moldovei şi în Dobrogea, amestecându-se adesea cu lipovenii, cu care erau uneori şi confundaţi. Însă, deşi aveau origine comună, lipovenii nu i-au acceptat cu totul pe scapeţi, din cauza practicilor religioase ciudate, aceştia fiind nevoiţi să trăiască la marginea comunităţilor confraţilor lor. Aşa s-a întâmplat la Cetăţuia, la Ulucea (un cătun situat lângă Isaccea) şi în alte locuri din judeţul Tulcea.
Alte grupuri de scapeţi s-au stabilit în câteva mari oraşe (Bucureşti, Galaţi, Iaşi), unde practicau meseria de muscal (termen care înseamnă locuitor din zona Moscovei, dar şi birjar). Recensământul din 1861 a arătat că în România erau 8375 scapeţi, bărbaţi şi femei, iar în 1871 numărul lor s-a ridicat la 16.098.
Colonii de scapeţi au fost la 2 Mai în judeţul Constanţa, dar şi în numeroase sate dobrogene. În munţii Măcinului există Valea Fagilor, unde a existat un sălaş de scapeţi la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Chiar şi despre Biserica din Nifon se spune ca ar fi fost ridicată de scapeţi, în 1911.
Mutilări cumplite de dragul credinţei
Doctrina scapeţilor pleacă de la câteva versete din Evanghelia după Luca, în care Iisus spune: „Aţi auzit că s-a zis: să nu săvârşeşti adulter! Eu însă vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o dorească, a şi săvârşit un adulter în inima lui. Iar dacă ochiul tău drept te duce la păcat, smulge-l şi aruncă-l de la tine; căci îţi este de folos să piară unul din mădularele tale, dar să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Şi dacă mâna ta dreaptă te duce la păcat, taie-o şi arunc-o de la tine; căci îţi este de folos să piară unul din mădularele tale, dar să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă”.
Pornind de la acest text al Bibliei, scapeţii considerau că bărbaţilor şi femeilor trebuie să le fie extirpate organele genitale, însă mutilarea putea fi şi o pedeapsă, fiind consemnate de-a lungul istoriei situaţii ciudate, cum ar fi aceea că unui bărbat prins masturbându-se i s-a retezat mâna dreaptă de către membrii comunităţii.
În mod obişnuit, însă, regula era ca bărbaţii să fie castraţi după ce familia avea doi copii, dar erau grupuri de extremişti, care făceau acest lucru încă din adolescenţă, iar apoi adoptau copii. Alţii, cum spuneam, amânau momentul până la al nouălea sau al zecelea copil sau până când comunitatea îi înhăţa şi-i castra cu forţa.
Familie de scopiţi mutilaţi din motive religioase FOTO Arhiva Muzeului de Istorie din Galaţi
Operaţia era făcută de către bătrânele grupului, dar erau şi momente de „nebunie mistică” în care bărbaţii se automutilau. Hemoragia era oprită cu fierul încins şi pacientului i se monta un mic tub din zinc sau plumb pentru ca urina să nu irite rana. Evident, infecţiile apărea frecvent, iar de la septicemie până la deces era doar un pas.
Acuzaţi de canibalism
Istoricul Ioan Petru Culianu consideră că scapeţii se trag dintr-o altă sectă din Rusia, numită Khlysty. Aceştia se abţineau de la carne, alcool şi tutun, posteau, se rugau şi îndeplineau penitenţe severe.
Se credea despre ei că practicau infanticidul, canibalismul şi că ar fi îndeplinit o liturghie Neagră pe trupul gol al unei femei al cărei copil a fost sacrificat, femeie numită Bogorodiţa. Totuşi, toate acestea fac parte dintr-un stereotip al discreditării, este deci foarte probabil că nu fie adevărate. Pe de altă parte, Culianu susţine că există dovezi pentru o altă practică, în timpul căreia sectanţii stingeau lumina şi, după dansuri extenuante, întreţineau relaţii sexuale în promiscuitate.
Scopiţii sau „castraţii” formează cea mai importantă derivaţie a khlysty-lor. Iată ce scrie Culianu despre practicile lor: „Se spunea că, într-una dintre ceremoniile lor, sânul stâng al unei unei fete de 15 sau 16 ani era extirpat într-o baie fierbinte după care întreaga asistenţă se cumineca (se împărtăşea - n.red) mâncând carne crudă tăiată în bucăţi mici.
Chiar dacă această istorisire pare a fi inventată de detractorii lor, practici pline de cruzime făceau fără îndoială parte din ritualurile scopiţilor. Femeilor li se tăiau uneori părţi din organele genitale externe şi chiar unul sau ambii sâni.
Cât despre bărbaţi, castrarea avea loc în cinci trepte numite „peceţi”: în primul stadiu, erau îndepărtate testiculele; în al doilea, penisul; în al treilea, o parte din muşchii pectorali. Urmau înfierări în formă de cruce pe umeri, abdomen şi picioare. Astfel se putea deveni un „înger cu cinci aripi”. (...).
Naivii scopiţi sunt reprezentanţi ai unei viziuni despre lume în care spiritul se opune cu putere cărni, astfel încât spiritul poate fi atins numai prin dispreţul şi mortificarea cărnii”.
Ultima dovadă a existenţei lor: un dosar penal din 1957
Cu timpul, în faţa persecuţiilor, dar şi a modernizării societăţii, tradiţiile scapeţilor au început să dispară. Ultima mărturie despre ritualul de castrare provine dintr-un dosar penal din anul 1957, când trei persoane din localitatea tulceană Măcin au fost condamnate la ani grei de ocnă după ce au mutilat un membru al sectei tăindu-i organele genitale.
Audierile ulterioare făcute de procurori au dus la concluzia că secta a dispărut, toţi locuitorii de origine rusă din zona Măcinului declarându-se lipoveni de rit vechi şi negând că ar fi fost vreodată adepţii „scopismului”.
Vă mai recomandăm şi:
Mărturiile cumplite ale canibalilor care au îngrozit România modernă: „Îmi place să le mănânc sânii“
Se încarcă comentariile...
