Masacrul de la Galaţi: cum a condus Ion Antonescu trupele care au deschis focul asupra a 200 de ţărani răsculaţi în 1907

Masacrul de la Galaţi: cum a condus Ion Antonescu trupele care au deschis focul asupra a 200 de ţărani răsculaţi în 1907

Grafică înfăţişând atacul armatei române, la 1907, asupra satelor de răsculaţi. Sursa BVAU Galaţi

Istoricii au consemnat, în funcţie de interesele momentului, numai o anumită latură a evenimentelor din martie 1907 de la Galaţi. Unii au preferat să prezinte un Ion Antonescu pacifist, care a rezolvat conflictul fără violenţă, iar alţii l-au descris ca pe un călău care a împuşcat ţăranii răsculaţi fără să ezite.

Ştiri pe aceeaşi temă

Modul cum au tratat diferite surse istorice desfăşurarea răscoalei de la 1907 în judeţele Covurlui şi Tecuci (care fiinţau la acea vreme pe actualul teritoriu al judeţului Galaţi) este un potenţial material de lucru pentru un eventual manual al manipulării.

Dincolo de „bruiajele” de sorginte politică (caracteristice oricărei perioade istorice, totuşi) descoperim o „ciopârţire” fără jenă a realităţii, astfel încât o serie de personaje „să dea bine” la strigarea catalogului eroilor neamului. Sau, dimpotrivă, să se răstoarne mai abitir găleata cu lături în capul „duşmanilor de clasă”.

Un astfel de exemplu este cel legat de implicarea lui Ion Antonescu (la acea vreme un tânăr sublocotenent de doar 25 de ani) în înăbuşirea răscoalei din mahalalele oraşului Galaţi.

Cronica regală: „Eroul Antonescu”

Enciclopedia României consemnează, cu entuziasm, varianta din cronicile regale cu privire la cele întâmplate în martie 1907 la Galaţi.

„Tânarul sublocotenent a fost repartizat la Regimentul 1 Roşiori. S-a distins în timpul Răscoalei din 1907, când, aflat în fruntea unui mic detaşament care bloca intrarea în Galaţi, a convins o mulţime de ţărani să nu intre în oraş, fără a trage un foc de armă. Pentru această faptă a fost felicitat de prinţul moştenitor Ferdinand, Inspectorul General al Cavaleriei”, consemnează documentul.

De altfel, Ion Antonescu a fost promovat locotenent la nici un an distanţă, în 1908, iar prinţul Ferdinand a făcut demersurile necesare pentru a-l lua ca aghiotant. Insă datorită faptului că nu avea gradul de căpitan necesar pentru această funcţie, transferul nu i-a fost aprobat.

După cum se poate observa totul pare să se fi desfăşurat ideal, iar Ion Antonescu (viitor mareşal şi şef al statului român) este prezentat ca un fel de salvator al naţiei, care reuşeşte să rezolve paşnic o situaţie de criză majoră.

Cronicile „civile”: „Masacrul de la Galaţi”

Chiar dacă Enciclopedia României ar trebui să fie documentul de căpătâi în reflectarea adevărului (ţinând cont fie şi numai de faptul că are girul Academiei Române), există surse care o contrazic flagrant.


Ion Antonescu.

O sursă foarte interesantă vine, surprinzător din afara graniţelor României: este vorba despre istoricul german Markus Bauer, specialist de prestigiu în cercetarea istoriei Europei Răsăritene şi în special a istoriei României.

Într-un articol publicat în limba engleză în revista „History today” şi intitulat „Răscoala: the last peasants’ revolt”, istoricul german îşi propune să discute evoluţia şi urmările „ultimei răscoale ţărăneşti din Europa şi urmările acestei „incredibile băi de sânge”. Printre numeroasele informaţii prezentate regăsim una care răstoarnă complet concluziile Enciclopediei României, acreditând ideea că demersurile lui Ion Antonescu, în 1907, la Galaţi, numai paşnice n-au fost.

„Masacrul de la Galaţi. Fără să ezite, ofiţerul Antonescu a ordonat atunci foc. Din rândurile răsculaţilor au căzut 14 persoane, 7 au fost rănite grav, iar numeroase altele rănite mai uşor”, consemnează sursa, iar unele dovezi legate de birocraţia vremurilor par să-i dea dreptate.

„Sursa Secu” despre Galaţi 1907

Cele mai interesante, dar şi cele mai controversate dovezi ale incidentului de la Galaţi sunt prezentate de istoricul Alex Mihai Stoenescu, în volumul „Armata, Mareşalul şi Evreii”, apărut în 2010 la editura „Rao”.


Deşi dovezile prezentate par a fi credibile, căci sunt extrase din corespondenţa birocraţilor vremii, există o doză destul de importantă de neîncredere, dată fiind povestea controversată de viaţă a autorului. Să nu uităm că acesta a fost dovedit ca turnător al Securităţii comuniste, iar încercarea sa post-revoluţionară de reabilitare a lui Ion Antonescu a fost aspru criticată de o serie de istorici, care i-au reproşat autorului numărul mare de informaţii interpretate tendenţios, precum şi accentele de antisemitism.

Totuşi, în chestiunea înăbuşirii răscoalei de la Galaţi, Stoenescu aduce dovezi care cu greu pot fi contrazise.

„În ziua de 12 martie 1907, un grup de săteni - aproximativ 200, numiţi în documentele vremii mahalagii - a încercat să pătrundă pe strada Domnească din Galaţi pentru a ajunge la Prefectură, în vederea „parlamentarilor” asupra învoielilor agricole. Sătenii au fost opriţi la aproximativ 100 de metri de Prefectură de o grupă (12 soldaţi) condusă de Ion Antonescu”, scrie Stoenescu în volumul menţionat.

„Misiunea ei era să-l însoţească pe procurorul Danielepol, desemnat să discute cu sătenii, şi să-l apere, în conformitate cu ordinele Ministerului de Război. în urma unei altercaţii între procuror şi săteni, Ion Antonescu a ordonat deschiderea focului. Au murit pe loc 12 săteni şi s-au înregistrat trei răniţi grav şi opt răniţi uşor”, continuă lucrarea, care citează ca sursă telegrama nr. 7488/12 martie 1907, trimisă de procurorul general Tătaru ministrului de justiţie.

Procurorul îi transmite ministrului convorbirea sa cu generalul generalul Vartiadi, comandantul lui Ion Antonescu: „Mi-a declarat că nici el, nici vreunul din soldaţi nu au fost atacaţi, dar că a dat foc (N.R. a deschis focul) văzându-se cu 12 soldaţi în faţa unei mulţimi furioase, şi deci în legitimă apărare”.

Mai mult decât atât, analiza raportului întocmit de procurorul implicat în caz introduce o serie de amănunte importante.

„La Galaţi, manifestanţi din Vadu Ungurului şi Lazoveni au pătruns în oraş, până la o distanţă de 150 de metri de Prefectură, care veneau să devasteze oraşul şi să facă ravagii diferiţilor arendaşi ce se aflau în oraş. M-am dus printre ei, am cautat să-i liniştesc, mi-au opus rezistenta, punându-mi mâna în piept”, consemnează procurorul Danielopol în raportul aflat în arhiva Bibliotecii Academiei.

„Le-am făcut de trei ori câte trei somaţiuni şi nu voit să se retragă. Atunci, în imposibilitatea de a-i potoli şi văzând starea gravă în care se afla oraşul, ameninţat de manifestanţi, am ordonat să se dea focuri. Primul foc a fost dat cu cartuşe oarbe: manifestanţii nu s-au retras; a doua salvă de puşcă a fost dată direct în manifestanţi. Au căzut 5 morţi şi 7 răniţi. Manifestanţii erau în număr de 200-250”, consemnează în continuare raportul.

A fost sau n-a fost?

Fără îndoială, la întrebarea „a fost sau n-a fost”, cel mai bun răspuns îl poate da doar sfânta cale de mijloc.
Până la urmă, a dat sau n-a dat Ion Antonescu să se tragă? S-a rezolvat totul paşnic, fără vărsare de sânge, sau au murit oameni? Iar dacă au murit răsculaţi, au fost 5, 12 sau 14?


Cel mai stăruitor istoric gălăţean, profesorul Paul Păltânea este cel care „dezleagă calul de la gard”. „Au fost două momente distincte ale evenimentelor de la Galaţi. În prima fază, Ion Antonescu a reuşit să negocieze, pe 10 martie 1907, o pace de moment cu răsculaţii din Fileşti, iar în 11 martie a ordonat împuşcarea participanţilor la revolta mahalagiilor din Vadul Ungurului şi Lozoveni”, scrie reputatul istoric gălăţean.

Potrivit acestuia majoritatea locuitorilor din suburbiile (azi cartiere ale oraşului Galaţi) Lozoveni şi Vadul Ungurului se ocupau cu agricultura, iar o parte dintre ei erau cărăuşi. Lipsiţi de pământ, lozovenii munceau în arendă pe proprietatea lui A. Doiciu.

Cu câteva zile înainte de izbucnirea răscoalei, în scopul preîntâmpinării revoltei, prefectul şi aparatul poliţienesc au iniţiat o serie de măsuri pe care le considerau suficiente pentru a putea trimite rapoarte liniştitoare autorităţilor centrale. Astfel, au fost trimise în recunoaştere patrule de cavalerie şi pedestre. La bariere şi în cele două cartiere mărginaşe se aflau agenţi ai poliţiei, gata să aducă la cunoştinţă eventualele mişcări.

Cu toate acestea, circa 200 dintre locuitorii din Lozoveni şi Vadul Ungurului au pătruns pe strada Domnească şi au rupt cordoanele de sergenţi care voiau să le împiedice înaintarea.


La o mică distanţă de Prefectură i-a întâmpinat un detaşament de soldaţi din Regimentul 1 Roşiori sub conducerea sublocotenenţilor Livezeanu şi Ion Antonescu. Trupa era însoţită de procurorul Danielopol, care a făcut somaţiile: de rigoare şi apoi s-a retras din faţa mulţimii, după care armata a deschis focul.
Nicolae Iorga: „Galaţii s-au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri”.

Evenimentele sunt confirmate şi de ziarul „Desrobirea”. „În apropiere de Prefectură, pe Strada Domnească, poliţia a încercat să-i împrăştie pe manifestanţi făcându-i şi mai agresivi. Procurorul Danielopulo, însoţit de 12 roşiori comandaţi de sublocotenentul Ion Antonescu, după ce i-a somat pe demonstranţi să se retragă, a ordonat să se tragă”, scrie ziarul menţionat în ediţia din 14 martie 1907.

„Au fost ucise 14 persoane. Imediat după încetarea focului, o mulţime de oameni, printre care erau şi elevi de liceu, s-au adunat la locul reprimării. Câţiva profesori de la Liceul „Vasile Alecsandri“ au aderat la campania din ţară în sprijinul răsculaţilor”, continuă relatarea.

Există şi un aspect foarte interesant legat de reacţia marelui istoric Nicolae Iorga faţă de situaţia de la Galaţi, în relatarea aceluiaşi ziar.

„N. Iorga, invitat (…) să ţină o conferinţă la Galaţi în ziua de 11 martie, refuză, răspunzând: Galaţii s-au dezonorat prin fapta de ucigaşi de ieri. Până nu voi afla că vinovaţii au intrat în temniţă, nu voi călca acolo. Restituiesc banii de drum“, consemnează „Desrobirea”.

Mistificarea comunistă

Acestea fiind faptele, rămâne deschisă discuţia legată de numărul de victime, pe care istoricul gălăţean nu a reuşit să o descifreze

În schimb propaganda comunistă a contaminat serios istoria şi şi-a concretizat mistificarea într-un monument care se află şi în zilele noastre într-un părculeţ din centrul oraşului Galaţi. Ba chiar a fost restaurat în 1995 prin grija PSM, un partid care între timp a dispărut.

Monumentul din Galaţi închinat răscoalei de la 1907.

Potrivit plăcii de bronz montate pe monument, la evenimentele din 11 martie 1907 au fost ucişi 18 ţărani, iar numele lor sunt menţionate unul sub altul. „Artiştii” zilelor noastre au lungit şi ei un pic lista, aşa că pe placă se mai regăsesc acum „eroi” moderni încă necunoscuţi, precum: „Freeman”, „Obleţ” sau „Drosul Daniel”.

Ciudat este că în listă nu apare un nume care este menţionat în corespondenţa oficială din zilele ulterioare evenimentului, respectiv Spiru Petrea Plăcintaru.

De altfel, acesta avea până în 1989 propria lui statuie la Galaţi, pe soclul căreia (bustul a dispărut în 1990, în împrejurări neelucidate) încă mai scrie că el a fost organizatorul şi conducătorul răscoalei din 1907.
În „buna” tradiţie a manipulării, se pare că, de fapt, Plăcintaru era un activist socialist care muncea în Portul Galaţi şi care a încercat să facă un profit de imagine pe seama revoltei ţăranilor.

Soclul statuii lui Spiru Plăcintaru.

Ulterior, propaganda comunistă a încercat să-l transforme pe acesta într-un adevărat erou socialist, iar de aici toată tevatura. Că Spiru Plăcintaru a fost sau nu ucis de soldaţii conduşi de Ion Antonescu rămâne o enigmă a istoriei.

citeste totul despre: