Mărturii despre ororile colectivizării. „Teroriştii” de la Cudalbi: „Ne-au bătut securiştii până ne-am uitat numele!”
0
Mii de oameni din satele gălăţene au fost torturaţi între 1950 şi 1960 pentru că s-au opus colectivizării. Dintre aceştia, sute au fost condamnaţi la ani grei de ocnă, poveştile lor ocupând o secţiune aparte la Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorial Sighet. Satul Cudalbi, din judeţul Galaţi, a fost locul unde ţăranii s-au războit, la propriu, cu autorităţile comuniste.
Colectivizarea din România a fost, potrivit lucrărilor istorice scrise după 1989, un cumplit proces de exterminare a ţăranilor care îşi administrau singuri pământul. Estimările istoricilor, întărite de cercetările făcute în arhive de către Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorial Sighet, arată că până la 3.000 de oameni au fost ucişi în perioada 1955-1958 pentru că au refuzat să predea pământurile la gospodăriile agricole colective.
Alţi peste 80.000 de au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori. Comuniştii au folosit ca intrumente de teroare bandele formate din scursurile satelor, dar şi Armata, care uneori a tras în plin în ţăranii revoltaţi.
Colectivizarea românească a fost o copie a procesului desfăşurat în perioada interbelică în URSS, liderii comunişti de la Bucureşti preluând modelul de la Răsărit în mai toate aspectele lui, adică nu doar în ceea ce priveşte esenţa economică şi modul de organizare a exploataţiilor agricole colective, ci chiar şi metodele de tortură şi propagandă.
Început greoi şi haotic, procesul de colectivizare a stagnat între 1953 şi 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate şi dus la final în 1962. Numeroşi ţărani, atât săraci, cât şi mai înstăriţi, s-au opus acestei acţiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori şi la represiuni violente, ucideri, deportări, încarcerări şi confiscări ale întregii averi a celor implicaţi.
Mărturiile perioadei colectivizării, cuprinse în numeroase documente, sunt cutremurătoare, căci mărturiile celor torturaţi, umiliţi sau aruncaţi în închisoare pentru simplul motiv că nu doreau să renunţe la bruma lor de pământ, par pe alocuri de necrezut. În materialul de faţă ne vom apleca mai ales asupra mărturiilor unor ţărani din satele din sudul Moldovei, care, în acele timpuri, au căzut victimă represiunii comuniste.
Cinismul bolşevic: le-au dat ca să aibă ce să le ia
Şocul colectivizării a fost cu atât mai mare pentru ţăranii români cu cât, în perioada de după război (mai exact în în 23 martie 1945), aproape un milion de oameni foarte săraci au primit pământ printr-o reformă agrară amplă.
Reforma agrară precedentă, din 1921, fusese cea mai radicală din Europa şi condusese, prin distribuirea în medie a 4 hectare de pământ pe familie, la formarea unei pături sociale semnificative de ţărani mici proprietari de pământ.
După venirea la putere, la presiunile Moscovei, a guvernului Petru Groza, s-a trecut, în 23 martie 1945, la o nouă reformă agrară, menită mai ales să dezintegreze marile proprietăţi funciare şi să adune voturi pentru comunişti la alegerile ce urmau să fie organizate. „Prin această reformă, 1.057.674 ha de pământ au fost date în proprietatea a 796.129 de familii, iar în 1948, ţărănimea reprezenta aproximativ 75% din populaţia ţării“, se menţionează în Raportul Tismăneanu, dat publicităţii în 2007 la iniţiativa Preşedinţiei României.
La numai trei ani distanţă de reforma agrară şi împroprietările, comuniştii au început o propagandă agresivă pentru a-i convinge pe ţărani să-şi predea pământurile la Gospodăriile Agricole Colective (GAC), precursoarele celebrelor CAP-uri.
Unii au cedat presiunilor (care s-au materializat nu doar în propagandă, ci şi în numeroase arestări abuzive), alţii nu, iar peste capul lor s-a abătut, din 1956, adevărata urgie: mii de găşti de aşa-zişi activişti (în fapt, securişti, foşti legionari convertiţi la bolşevism şi ţărani deghizaţi în funcţionari) au luat ţara la cutreierat, bătând, ameninţând, distrugând şi chiar omorând oameni.
Petrecere la încheierea colectivizării la Cudalbi FOTO Arhiva Bibliotecii VA Urechia Galaţi
Dacă între 1 septembrie 1948 şi 7 noiembrie 1949, Securitatea reţinuse 23.597 de persoane, 10.152 de ţărani (4.518 de mijlocaşi, 2.979 de săraci, 2.655 de chiaburi), între 1951 şi 1952, Ministerul Afacerilor Interne efectuase în rândurile ţăranilor un număr de 34.738 de arestări. Dintre aceştia, 22.088 erau chiaburi, 7.226 aveau gospodărie mijlocie, iar 5.504, gospodărie mică.
Din păcate, nu se cunoaşte cu exactitate numărul de ţărani care, datorită opoziţiei la colectivizare, au fost arestaţi şi trimişi în închisoare. Istoricul Dennis Deletant aproximează la 80.000 numărul acestora (dintre care 30.000 ar fi fost judecaţi public), însă mărturiile adunate de cercetătorii de Memorialul Sighet arată că represaliile şi arestările abuzive ar fi afectat peste 200.000 de ţărani. De asemenea, au fost adunate probe care indică faptul că în jur de 3.000 de oameni ar fi murit în urma torturilor suferite în timpul colectivizării.
În această perioadă au existat şi numeroase răscoale ţărăneşti şi mişcări de revoltă, când Securitatea şi Miliţia au intervenit, de cele mai multe ori violent, rezultatul fiind morţi, răniţi, numeroşi arestaţi şi deportaţi. Cele mai cunoscute astfel de reacţii violente din partea ţăranilor au fost cele din judeţele Bihor, Arad, Suceava (1949), Giurgiu (1950), Vrancea şi Argeş (1960), Olt (1961), Dâmboviţa (1962). Deşi de mai mică amploare, evenimentele din sudul Moldovei au însă şi ele, un rol de luat în seamă în istoria României.
Cudălbenii trimişi la temniţă pentru că s-au opus
La 11 ianuarie 1958, avea loc în comuna Cudalbi din judeţul Galaţi una dintre cele mai ample mişcări ţărăneşti împotriva procesului de colectivizare. Sediul Sfatului Popular şi al GAC-urilor „Drumul lui Lenin“ şi „Tudor Vladimirescu“ au fost devastate, preşedinţi acestora au fost bătuţi, iar o parte dintre cererile de adeziune la colectiv, majoritatea obţinute de autorităţi prin teroare, au fost rupte şi incendiate.
Sediul GAC din Cudalbi, devastat după revolta din 11 ianuarie 1958 SURSA FOTO Arhiva CNSAS
În urma intervenţiei armate ulterioare, zeci de săteni au fost arestaţi. Unii au scăpat cu bătăi crâncene şi amenzi, însă alţii au fost deferiţi Tribunalului Militar Bucureşti. În final, 27 de persoane au primit condamnări cuprinse între 6 ani închisoare corecţională şi 25 de ani muncă silnică, fiind acuzate de delictul de „uneltire contra ordinii sociale“ sau de „acte de teroare“, prin sentinţa nr. 18/1958. Niciunul dintre ei nu mai trăieşte, dar mărturiile lor au rămas.
Cei condamanţi la muncă silnică (majoritatea sunt ţărani) au fost: Petrică Enache, născut în anul 1921 - 15 ani muncă silnică (decedat la 16 martie 1960 în colonia de muncă Salcia); Dumitrache Cioromela, n. 1932, - 15 ani; Enache Avram, croitor, n. 1927 - 18 ani; Pojoga Enache, n. 1926 - 18 ani, Vasile Fuica, n. 1928, - 20 ani; Dumitru Lungu Tecuceanu, n. 1929 - 20 ani; Tache Mistreanu, n. 1929 - 15 ani; Grigore Munteanu, n. 1932 - 20 ani; Ion Tacu Popa, n. 1919 - 25 ani; Petru Strat, n. 1904 - 15 ani; Vasile Taşcă, n. 1926 - 20 ani; Nicolae Voicu Dogaru, n. 1928 - 20 ani şi Nicolae Voicu Culică, n. 1932 - 20 ani.
La închisoare corecţională au ajuns următorii cudălbeni care s-au opus colectivizării: Ilie Anghel, n. 1923, - 6 ani de închisoare; Ion Huiu Ariton, n. 1915 - 7 ani; Costin Armăsaru, n. 1933, - 10 ani; Eleonora Avram, n. 1941 (o copilă de 17 ani, aşadar) - 6 ani; Costică Guzga, n. 1940 - 8 ani; Zoiţa Carp, n. 1894 („agresoarea” avea, deci, 64 de ani, o vârstă înaintată pentru acele vremuri) - 6 ani; Nicolae Curteanu, n. 1937 - 10 ani; Gheorghe Dodu, n. 1930 - 10 ani; Năstase Istrate, n. 1912 - 8 ani şi Pavel Voicu, n. 1920 - 8 ani închisoare.
Pancartele comuniste distruse în timpul revoltei ţăraneşti de la Cudalbi SURSA FOTO Arhiva CNSAS
Precizăm că datele au fost obţinute din baza de date „Recensământul populaţiei concentraţionare 1945-1989”, proiect de cercetare al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului – Memorial Sighet, bazat pe fişele matricole penale ale deţinuţilor politici. Din baza de date lipsesc însă ţăranii (estimările martori indică faptul că ar fi vorba de între o 100 şi 150 de oameni, doar la Cudalbi) care au fost încarceraţi fără judecată şi torturaţi între două săptămâni şi şase luni.
Povestea „teroristului“ Costin Armăsaru
Unul dintre cei 10 cudălbeni ajunşi la puşcărie din cauza răzmeriţei din 1958 este Costin Armăsaru. Avea 25 de ani în acea vreme, iar la scurt timp a fost condamnat la zece ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale” şi „acte de teroare”. Într-un interviu dat pentru istoricii care au compus, după 1989, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, ţăranul trecut binişor de 60 de ani (se întâmpla în 1997) a povestit pe larg clipele acelea.
„În zâua aia, di 11 (N.R.: 11 ianuarie 1957) am mers cu toţî la primărie să ne luăm înapoi cererile pentru colectiv. Cu forţa, că primariu şî miliţianu’ nu ne-o dat voie. O tras cu pistolul în aer, dar dijeaba, că l-am luat pi sus. Pi sară aşa, a venit două maşâni sau trei di poliţie di la Tecuci… Au venit nişte dubiţe cu poliţie, cu ce-o fi fost, Securitate, ce-o fi fost. Nu s-a tras cu arma, da’ când a auzât că vine poliţia sau miliţia, lumea s-a împrăştiat. S-a dus încolo, primariu o rămas în continuare la primărie. O stat di vorbă, el ştie ce-o făcut”, a povestit Costin Armăsaru.
„Şî dip-aia, s-a liniştit treaba. Da’ atunci o fost un haos aşa puternic - ştii? - în toată comuna. După ce s-a liniştit treaba, o plecat toată lumea acasă. Linişte o fost câteva zâle. Nu pot să reţân, trei-patru zâle. Într-o noapte, au venit di la Securitate şî au început arestările. Ne-o luat din pat şî ne-o dus direct la puşcărie. Numa’ într-o bătaie ne-o ţânut câteva luni. Că să zâcem cine ne-o pus. După asta n-o dus la judecatî. Mi-o dat zece ani di puşcărie, da’ am făcut trei numa’, că s-o dat graţiere”, a mai povestit ţăranul.
Când s-a întors în sat pământul lui – două hectare şi douăzeci de ari - era la colectiv şi aşa a rămas până în 1991, când a reuşit să îl ia înapoi. A lucrat pământul la CAP timp de aproape trei decenii, cu o plată a zilei de muncă care abia acoperea preţul a două-trei pâini. Atât. În 1995 a ieşit la pensie, cu o indemnizaţie lunară însemnând echivalentul a circa 20 dolari.
Turnători, securişti şi ochelari de tablă
Gheorghe Dodu s-a născut la 16 noiembrie 1930, în Cudalbi (judeţul Galaţi), patru clase primare, ţăran. A fost arestat în ianuarie 1958, în urma revoltei ţărăneşti împotriva colectivizării din comuna natală, fiind condamnat la 10 ani închisoare corecţională pentru „uneltire contra ordinii sociale”.
Gheorghe Dodu din Cudalbi SURSA FOTO Arhiva CNSAS
Deţinut în penitenciarele Galaţi, Gherla şi Tecuci şi în colonia de muncă Salcia, a fost eliberat la 28 februarie 1960, prin graţiere, iar după Revoluţie a povestit detalii despre drama lui, pentru Virginia Ion şi Traian Călin Uba (autorii volumului „Am ţinut de brazda noastră”. Împotrivirea la colectivizare în judeţul Galaţi” - Fundaţia Academia Civică, 2017”.
„Am mers la primărie. Primarul ne-a zis:«Sunteţi picaţi de la sine la colectiv» «Cum, mă?!» am răcnit la el. «Ieşi în… Doamne iartă-mă!», înjura primaru’, preşedintele cela, unu’ Bălan era: «Ieşi afară de-aici!» Şî ne-am agitat. O deschis un miliţian d-ăsta, unu’ Simionică, un foc de armă. «Păi împuşcaţi-ne, că tot degeaba mai trăim!» am zis. Un băiat care-o fost lângă el acolo (cela e mort acuma), l-o apucat de pistol, i-o sucit mâna şî i-o luat pistolu’. Pe urmă ăştia de-aici o dat telefon la Tecuci”, a povestit Gheorghe Dodu.
Din „peisaj” n-au lipsit, evident turnătorii. „O fost unu’ Gheorghe Peneoaş care o stat în pod la poştă şî ne-o scris pe fiecare în parte, care-om fost la primărie. Ştiţi, se uita pe papandură. Nu te gândeşti să te uiţi la papandură la o clădire că e ceva acolo. La fel, după aceea, când ne-a arestat, o fost oameni din sat care ne-o arătat cu mâna: aista-i!”, şi-a mai amintit ţăranul din Cudalbi.
În cele din urmă, după o urmărire prin sat, mulţimea l-a capturat pe primarul CAP-ului şi, după ce l-a bătut bine, l-a dus la sediu pentru a le da cererile să le ardă. Au ars o serie de documente, însă marea majoritate a cererilor erau într-un seif şi n-au putut ajunge la ele. Lucrurile păreau să se calmeze, însă luni noaptea securiştii au năvălit în sat şi au început arestările. Totul s-a făcut silenţios. Mai întâi au ajuns unii care au închis accesul în clopotniţele bisericilor, să nu se poată da alarma, apoi echipe de 5-6 oameni înarmaţi au intrat în fiecare casă.
„M-o arestat. Nu ştiam dacă mă mai întorc înapoi la părinţi, ne era teamă de ăştia. Pe drum, îmi pune unu’ cătuşele la mână şî unu’ îmi dă un pumn în tâmplă. M-o ţinut durerea cam trei ore, se învârtea, îmi sclipea, aşa, în faţa ochilor, vedem parcă un fel de stele, aşa. Când ne-a dus aicea la miliţie, ne-o ţinut cu faţa la părete acolo şî unu’ zâce: «Ochelarii de tablă-n ochi!» Mi-o pus ochelarii să nu văd cine-i lângă mine… Acia ne-o ţinut până la ziuă. Şî ne-o dus la gară câte şase-şapte inşi în dubă şî cu doi-trei securişti”, a mai povestit Gheorghe Dodu.
„M-au bătut până am uitat cum mă cheamă“
Octogenarul Ion Radu, din Cudalbi, judeţul Galaţi, rememora cu groază pentru „Weekend Adevărul“, în urmă cu câţiva ani, despre torturile la care a fost supus la colectivizarea din comuna natală, deşi singura lui vină a fost cea că n-a vrut să predea cele doar patru hectare de pământ pe care le avea.
Pancartele comuniste distruse în timpul revoltei ţăraneşti de la Cudalbi SURSA FOTO Arhiva CNSAS
„M-au luat de acasă. Era pe 2,00 noapte, în aprilie 1957. Au izbit cu umărul în uşă şi au intrat peste noi: eu, nevasta mea şi cei trei copii micuţi. M-au luat din pat aşa cum eram şi m-au scos în ogradă în pumni şi picioare. M-au bătut numai în cap până am uitat cum mă cheamă. Mi-a luat un an să-mi reamintesc“, ne-a povestit bătrânul.
A scăpat doar pentru că soţia, înspăimântată de cele întâmplate, s-a dus la primărie şi a trecut toată averea la colectiv. În acest timp, Ion Radu zăcea inconştient acasă, între viaţă şi moarte. Interesantă este şi povestea „activiştilor de la raion“ care toturau ţăranii.
„La vreo câţiva ani am aflat că cei care mă bătuseră cumplit nu erau veniţi de la Bucureşti, de la Securitate, aşa cum ziceau. De fapt, erau de la Pechea. Nişte nemernici, beţivi şi puturoşi, care se bucurau să chinuie oamenii gospodari. Li se dădeau doar nişte haine lungi din piele şi bastoane din gumă, ca să pară că-s importanţi. Am aflat că şi de la Cudalbi fuseseră luaţi câţiva săteni, toţi răii satului, şi duşi să facă colectivizare pe la Corod, Smulţi şi Vârlezi“, a mai povestit Ion Radu.
În ediţiile următoare vom povesti despre felul cum au fost torturaţi ţăranii din satele gălăţene Piscu şi Tudor Vladmirescu, precum şi despre cum a fost condusă de la Galaţi represiunea ţăranilor vrânceni.
Se încarcă comentariile...
