Mărturii cutremurătoare de la colectivizare: „M-au bătut până am uitat cum mă cheamă. Mi-a luat un an să-mi reamintesc!“

Mărturii cutremurătoare de la colectivizare: „M-au bătut până am uitat cum mă cheamă. Mi-a luat un an să-mi reamintesc!“

Încheierea colectivizării la Cudalbi FOTO Arhiva Bibliotecii VA Urechia Galaţi

Estimările istoricilor arată că până la 3.000 de oameni au fost ucişi pentru că au refuzat să predea pământurile la gospodăriile agricole colective. Alţi peste 80.000 de oameni au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori. Comuniştii au folosit ca instrumente de teroare bandele formate din scursurile satelor, dar şi armata, care a tras în plin, cu tunurile şi mitralierele, în ţăranii revoltaţi.

Procesul de colectivizare din România, ce a constat în confiscarea aproape a tuturor proprietăţilor agricole private din ţară şi comasarea lor în ferme agricole administrate de stat, s-a desfăşurat în mai mult etape, în perioada 1949-1962.

Colectivizarea românească a fost o copie a procesului desfăşurat în perioada interbelică în URSS, liderii comunişti de la Bucureşti preluând modelul de la Răsărit în mai toate aspectele lui, adică nu doar în ceea ce priveşte esenţa economică şi modul de organizare a exploataţiilor agricole colective, ci chiar şi metodele de tortură şi propagandă.

Început greoi şi haotic, procesul de colectivizare a stagnat între 1953 şi 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate şi dus la final în 1962. Numeroşi ţărani, atât săraci, cât şi mai înstăriţi, s-au opus acestei acţiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori şi la represiuni violente, ucideri, deportări, încarcerări şi confiscări ale întregii averi a celor implicaţi.

Mărturiile perioadei colectivizării, cuprinse în numeroase documente (cum ar fi celebrul Raport Tismăneanu, prezentat în 2007 în urma demersurilor Preşedinţiei României), sunt cutremurătoare, căci mărturiile celor torturaţi, umiliţi sau aruncaţi în închisoare pentru simplul motiv că nu doreau să renunţe la bruma lor de pământ, par pe alocuri de necrezut.

Li s-a dat pentru a avea de unde să li se ia

Şocul colectivizării a fost cu atât mai mare pentru ţăranii români cu cât, în perioada de după război (mai exact în în 23 martie 1945), aproape un milion de oameni foarte săraci au primit pământ printr-o reformă agrară amplă.

Reforma agrară precedentă, din 1921, fusese cea mai radicală din Europa şi condusese, prin distribuirea în medie a 4 hectare de pământ pe familie, la formarea unei pături sociale semnificative de ţărani mici proprietari de pământ.

După venirea la putere, la presiunile Moscovei, a guvernului Petru Groza, s-a trecut, în 23 martie 1945, la o nouă reformă agrară, menită mai ales să dezintegreze marile proprietăţi funciare şi să adune voturi pentru comunişti la alegerile ce urmau să fie organizate. „Prin această reformă, 1.057.674 ha de pământ au fost date în proprietatea a 796.129 de familii, iar în 1948, ţărănimea reprezenta aproximativ 75% din populaţia ţării”, se menţionează în Raportul Tismăneanu.

Împărţirea pământului la reforma agrară FOTO Muzeul Ţăranului Român

La numai trei ani distanţă de reforma agrară şi împroprietările, comuniştii au început o progagandă agresivă pentru a-i convinge pe ţărani să-şi predea pământurile la Gospodăriile Agricole Colective (GAC), precursoarele celebrelor CAP-uri.

Unii au cedat presiunilor (care s-au materializat nu doar în propagandă, ci şi în numeroase arestări abuzive), alţii nu, iar peste capul lor s-a abătut, din 1956, adevărata urgie: mii de găşti de aşa-zişi activişti (în fapt, securişti şi ţărani simpli deghizaţi în funcţionari) au luat ţara la cutreierat, bătând, ameninţând, distrugând şi chiar omorând oameni.

Dacă între 1 septembrie 1948 şi 7 noiembrie 1949, Securitatea reţinuse 23.597 de persoane, 10.152 de ţărani (4.518 de mijlocaşi, 2.979 de săraci, 2.655 de chiaburi), între 1951 şi 1952, Ministerul Afacerilor Interne efectuase în rândurile ţăranilor un număr de 34.738 de arestări. Dintre aceştia, 22.088 erau chiaburi, 7.226 aveau gospodărie mijlocie, iar 5.504, gospodărie mică.


Ţărani la gospodăria colectivă FOTO Arhiva Bibliotecii VA Urechia Galaţi

Din păcate, nu se cunoaşte cu exactitate numărul de ţărani care, datorită opoziţiei la colectivizare, au fost arestaţi şi trimişi în închisoare, dar, spre exemplu, istoricul Dennis Deletant aproximează la 80.000 numărul acestora, dintre care 30.000 ar fi fost judecaţi public.Nici numrăul celor ucişi pentru că n-au vrut să intre în „colectiv” nu este cunoscut, însă se vehiclează undeva între 2.000 şi 3.000 de oameni.

În această perioadă au existat şi numeroase răscoale ţărăneşti şi mişcări de revoltă, când Securitatea şi Miliţia au intervenit, de cele mai multe ori violent, rezultatul fiind morţi, răniţi, numeroşi arestaţi şi deportaţi. Cele mai cunoscute astfel de reacţii violente din partea ţăranilor au fost cele din judeţele Bihor, Arad, Suceava (1949), Giurgiu (1950), Vrancea şi Argeş (1960), Olt (1961), Dâmboviţa (1962).

Destine la cumpăna istoriei

Cum spuneam, există mii de mărturii despre cumplita prigoană din perioada colectivizării. Una dintre aceste mărturii aparţine gălăţeanului Constantin Vlasie, care a ajuns la închisoare din Gherla, „la reeducare”, deşi era încă un copil. A fost arestat în patra zi după Paşti, pe 27 aprilie 1949, cu 17 zile înainte să intre la Bacalaureat.

A fost acuzat, alături de părinţi, că a uneltit contra stăpânirii deoarece nu a achitat cotele obligatorii din recoltă, pretinse de stăpânirea comunistă. Însă plata amintitelor cote (care ajungeau la mai bine de 50% din producţie) era imposibilă, câtă vreme Moldova tocmai fusese lovită, în 1947, de cea mai gravă secetă din istoria scrisă.

„Tatăl meu a fost închis pe motiv că era chiabur şi că făcea parte din Partidul Naţional Ţărănesc. Mama a fost condamnată la 52 de zile de închisoare pentru sabotaj. Fratele meu a fost inchis la Jilava pe motiv că nu a denunţat un coleg de facultate care frecventa librăria «Americana»”, a povestit fostul deţinut politic pentru „Adevărul”. 

Şi Ion Radu îţi aminteşte cu groază, la cei aproape 90 de ani ai lui, despre torturile la care a fost supus la colectivizarea din comuna gălăţeană Cudalbi, deşi singura lui vină a fost cea că n-a vrut să predea cele doar patru hectare de pământ pe care le avea.

„M-au luat de acasă. Era pe 2,00 noaptea, în  aprilie 1957. Au izbit cu umărul în uşă şi au intrat peste noi: eu, nevasta mea şi cei trei copii micuţi. M-au luat din pat aşa cum eram şi m-au scos în ogradă în pumni şi picioare. M-au bătut numai în cap până am uitat cum mă cheamă. Mi-a luat un an să-mi reamintesc”, ne-a povestit bătrânul.

A scăpat doar pentru că soţia, înspăimântată de cele întâmplate, s-a dus la primărie şi a trecut toată averea la colectiv. În acest timp, Ion Radu zăcea inconştient acasă, între viaţă şi moarte. Interesantă este şi povestea „activiştilor de la raion” care toturau ţăranii.


Ion Radu FOTO C. Crângan

„La vreo câţiva ani am aflat că cei care mă bătuseră cumplit nu erau veniţi de la Bucureşti, de la Securitate, aşa cum ziceau. De fapt, erau de la Pechea. Nişte nemernici, beţivi şi puturoşi, care se bucurau să chinuie oamenii gospodari. Li se dădeau doar nişte haine lungi din piele şi bastoane din gumă, ca să pară că-s importanţi. Am aflat că şi de la Cudalbi fuseseră luaţi câţiva săteni, toţi răii satului, şi duşi să facă colectivizare pe la Corod, Smulţi şi Vârlezi”, ne-a mai povestit Ion Radu.

Cum au măcelărit ţăranii cu mitralierele şi tunurile

Judeţul Galaţi nu doar că „exporta” torţionari dintr-un sat în altul, dar a ajuns să trimită „forţe speciale” şi în alte judeţe. Printre securiştii care s-au evidenţiat prin maniera dură de anchetare a fost Gheorghe Boştină, fost locţiitor pentru pază şi regim la Penitenciarul Galaţi între anii 1957-1960. La vremea aceea Vrancea ţinea de Regiunea Galaţi, iar anchetele se desfăşurau în judeţul vecin.

În galeria torţionarilor comunişti, un loc aparte îl ocupă colonelul de Securitate Mauriciu Ştrul. Metoda de tortură prin care s-a remarcat era legarea deţinuţilor cu sârmă ghimpată şi umilinţele extreme înainte de executare. Îi plăcea să împuşte personal deţinuţii. Şi-a perfecţionat „stilul“ în timpul reprimării revoltelor ţărăneşti din Vrancea, din 1950-1951, unde securiştii aflaţi sub ordinele sale îi legau cu sârmă ghimpată pe cei prinşi, după care aceştia erau umiliţi şi scuipaţi, înainte de a fi executaţi, după cum se consemnează în „Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România“ al lui Vladimir Tismăneanu.

De la sediul Securităţii din Focşani a condus reprimarea revoltelor ţărăneşti din Vrancea din1950-1951. În afara torturilor cu sârmă ghimpată, a procedat şi la execuţii sumare a zeci de ţărani şi la distrugerea mai multor sate.

Cel mai dur torţionar s-a dovedit a fi însă Ion Aramă, comandant al Securităţii Poporului din Galaţi, care i-a torturat pe ţăranii răsculaţi de la Vadu Roşca. „Ne-au dus la Galaţi pentru proces, unde am luat bătaie cum nu-ţi imaginezi. Era un ofiţer, lovea numai la gât. După câteva zile se umflase gâtul cât capul, da’ n-am spus nimic criminalilor ăia”, îşi amintea de „călăul” Aramă ţăranul Niţu Stan, căpetenia răsculaţilor de la Vadu Roşca, condamnat la şase ani de închisoare, pentru „revoltă împotriva orânduirii sociale”.

În lucrarea „Rezistenţa armată anticomunistă din România”, scrisă de Ion Brişcă, este adus în faţă numele lui torţionarului Aramă.

„În toamna anului 1957 şi iarna 1957/1958, a avut loc ultima mare răscoală a ţăranilor vrânceni din comunele Suraia, Vadu Roşca şi Răstoaca, reprimată sângeros de trupele de Securitate. În comuna Suraia, la 28 noiembrie 1957, ţăranii au pus pe fugă pe activiştii de partid veniţi să-i lămurească de avantajele colectivizării. În 2-4 decembrie 1957, ţăranii din Vadu Roşca au ridicat baricade la toate intrările în sat”, scrie Ion Brişcă în lucrarea menţionată.

Potrivit autorului, Nicolae Ceauşescu (care a coordonat represiunea) ar fi ordonat prim-secretarului PCR din raionul Lieşti să folosească regimentul de Securitate din Tecuci. Satul a fost înconjurat, la distanţă de trei kilometri, pentru ca tancurile şi maşinile să nu fie văzute. A doua zi era ger. A apărut armata, clopotul a dat alarma. Armata a deschis focul, fără somaţie, secerând cu mitralierele tot ce mişca, fără discernământ. Clopotarul a fost ciuruit de gloanţe. Satul cucerit era acoperit de sânge. Morţii au fost strânşi la marginea satului, duşi la Focşani cu camioanele şi îngropaţi în gropi comune.

„Răniţii şi peste 100 de arestaţi au fost duşi la Securitatea din Galaţi, unde comandantul Aramă a ordonat începerea unor anchete şi chinuri îngrozitoare. Procesul s-a judecat la Tribunalul Militar Constanţa, iar recursul la Galaţi. La Răstoaca şi Boţârlău, ţăranii au ocupat primăriile şi au ars cererile de înscriere în colective, dar şi alte acte. Armata a deschis focul, folosind mitralierele şi tunul, ca şi la Suraia. O parte din ţărani au reuşit să ajungă în păduri, dar alte zeci au fost prinşi şi condamnaţi. Aşa a fost îngenuncheată populaţia regiunii Galaţi”, continuă relatarea lui Ion Brişcă.

Vă mai recomandăm şi:

Cele mai cumplite metode de tortură din lagărele bolşevice. Ce erau „covorul”, „rotisorul”, „papucii” şi „ringul”

Cine a fost „Satana Roşie“, cel mai cumplit şi inventiv torţionar din puşcăriile comuniste româneşti. Tortura cu predilecţie intelectuali şi preoţi

Cine a fost Maromet, torţionarul înspăimântător pomenit în faimosul cântec de puşcărie „La Chilia-n port“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: