Mărirea şi decăderea singurei fabrici româneşti de nasturi din corozo. Ce lanţ de evenimente i-a adus sfârşitul

Mărirea şi decăderea singurei fabrici româneşti de nasturi din corozo. Ce lanţ de evenimente i-a adus sfârşitul

Imagine din interiorul fabricii Butonia FOTO Colecţia Bibliotecii VA Urechia

Fabrica „Butonia“ din Galaţi a dominat o vreme piaţa nasturilor din sud-estul Europei. Povestea ei arată, însă, cât de meteoric poate fi uneori succesul în afaceri. I-a ruinat pe producătorii de nasturi din os şi din fildeş, însă a dispărut, după doar două decenii, pe fondul extinderii folosirii maselor plastice. Corozo este coaja nucii unui palmier care creşte în Mexic.

Deşi poate părea greu de crezut, o fabrică de nasturi din România – „Butonia“, cu sediul la Galaţi – a fost pentru circa două decenii una dintre cele mai în vogă mărci de pe piaţa furniturilor pentru industria confecţiilor din sud-estul Europei, având puternice relaţii de afaceri şi cu clienţi din Asia şi din America.

Interesant este că afacerea a apărut aproape ca din senin şi, la nici un an după ce a adoptat o tehnologie revoluţionară pentru acele vremuri (începutul secolului al XX-lea), a reuşit să bulverseze preţurile de pe piaţa europeană a nasturilor şi a butonilor de lux, deoarece producea mult, de calitate şi, cel mai important, la preţuri mici. 

Secretul reuşitei? Folosea o materie primă revoluţionară – corozo – pe care nicio altă fabrică din această parte a Europei nu o mai folosea. În plus, beneficia de mână de lucru extrem de ieftină şi avea parte de un management ce aminteşte de multinaţionalele din zilele noastre.

Succesul fabricii a fost însă extrem de volatil, căci, după ce i-a dus aproape la faliment pe producătorii tradiţionali de nasturi (din fildeş şi din os), a fost la rândul ei scoasă pe linie moartă de o nouă revoluţie tehnologică: apariţia maselor plastice, cu mult mai ieftine decât celelalte materii prime.

Ideea vizionară a fraţilor Schwab

Cercetările făcute de istoricul gălăţean Tudose Tatu (autorul volumului „Istoria trudită a fabricilor uitate“, tipărit în anul 2008 la Galaţi) au scos la iveală faptul că „Butonia“ a apărut în anul 1906, iar în primii ani de existenţă a lucrat cu os (produse de lux, pentru cei avuţi) şi lemn (produse ieftine, pentru oamenii de rând).

Nu s-a bucurat însă de cine ştie ce succes, deşi cererea de nasturi era destul de mare odată cu dezvoltarea industriei confecţiilor. „Existau o mulţime de fabrici de nasturi în ţară, iar concurenţa era acerbă. Nasturii de os erau căutaţi, dar osul se prelucra greu, cu costuri mari, în vreme ce lemnul nu rezista prea bine la apă. De aceea, se pare că afacerea mergea destul de prost“, scrie Tudose Tatu.

Fraţii Schwab, proprietarii fabricii, ar fi austrieci de origine evreiască, având legături de rudenie cu un celebru arhitect – Oskar Schwab – cel care a proiectat câteva clădiri emblematice la Galaţi şi Brăila, după cum se consemnează în documentele vremii. Ei au avut o idee genială: să folosească materiale cu proprietăţi neobişnuite, exotice, aduse de peste mări şi ţări.

Imagine din interiorul fabricii Butonia FOTO Colecţia Bibliotecii VA Urechia

Au încercat, în perioada 1909-1910, mai multe materiale de import pe care le considerau cumva adecvate, oprindu-se în cele din urmă la două dintre ele:  coaja nucilor de cocos şi cea a nucilor denumite corozo. Din „înfruntare“ a ieşit câştigător, detaşat, corozo. Acesta este fructul unui palmier pe nume Tagua, care trăieşte în zonele de coastă ale Mexicului şi ale altor câteva ţări din America Centrală. Încercările au arătat că învelişul tare al fructului are o densitate ce aminteşte de cea a fildeşului, nu este afectat de apă, nici de detergenţi şi în plus rezistă minunat la şocuri.

Având în vedere toate aceste caracteristici, nasturii făcuţi din nuci de corozo au fost consideraţi încă de la început un produs revoluţionar. Impresionau cu un aspect de lux – erau lucioşi, fini şi aveau acele dungi în degradeu ce au fost apoi copiate la nasturii din plastic –, şi se obţineau la un preţ mai bun decât cei din os sau din fildeş, ceea ce i-a făcut să fie preferaţi de croitorii ce tindeau să treacă la producţia de serie.

Transportul, mai scump decât produsul în sine

După cum recompune istoria fabricii „Butonia“ istoricul Tudose Tatu, aprovizionarea cu nuci de corozo nu era deloc o treabă simplă. Nucile erau aduse cu vapoarele tocmai din Mexic, de unde erau cumpărate cu un preţ modic, cu mult mai mic decât costa, de exemplu, transportul. Marfa era descărcată iniţial în porturile germane de la Marea Nordului (de unde se aprovizionau şi o serie de făbricuţe din Germania şi Anglia), iar de acolo era dusă la Galaţi pe calea ferată (bine pusă la punct pe teritoriul austro-ungar).

Culmea este că era mai scump transportul mărfii din Germania până la Galaţi decât transportul peste ocean. Ba chiar era mai scump decât preţul plătit pe nuci în Mexic, acesta fiind şi motivul pentru care, la un moment dat, în afacere a fost cooptat un partener italian, din Piacenza, care se ocupa de desfacerea mărfii în Peninsulă, dar şi de aducerea materiei prime pe un traseu de apă (via Mediterana, Bosfor, Marea Neagră, Dunăre), adică mult mai ieftin.

Nasturi din corozo FOTO Costel Crângan

Una peste alta, „Butonia“ a prosperat foarte mult în perioada următoare, atingând apogeul în timpul Primului Război Mondial, când a reuşit performanţa să-şi vândă marfa tuturor armatelor beligerante, care le foloseau la uniformele militare. Produsul avea atuuri importante: calitatea asemănătoare cu a nasturilor din os, dar preţ la jumătate.

80.000 de nasturi pe zi

Fabrica a funcţionat în zona portului din Galaţi, pe una dintre străduţele întortocheate din partea joasă a oraşului. Clădirea nu mai există în zilele noastre, fiind demolată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, după ce bombele de aviaţie care vizau portul Galaţi au făcut ravagii în toată zona. S-au păstrat însă, aproape miraculos, în colecţia bibliotecii „V.A. Urechia“, două fotografii din interior, din perioada 1921-1922, făcute de un fotograf necunoscut (probabil plătit de fraţii Schwab).

Din rapoartele depuse la autorităţile locale pentru autorizare (documente care se mai păstrează încă la Arhivele Statului – Fondul Galaţi) rezultă că nasturii erau făcuţi cu maşini acţionate de un motor de 50 de cai putere, o forţă impresionantă pentru acele vremuri, în care, spre exemplu, maşinile de stradă aveau între 4 şi 16 cai putere. În fabrică lucrau aproape 100 de oameni.

Nasturii aveau diametrul cuprins între 12 şi 50 de milimetri, încă cei mai ceruţi erau cei de 22 de milimetri, care erau folosiţi la mai toate piesele vestimentare (costume, redingote, paltoane, rochii, veste etc.). Producţia zilnică era de peste 80.000 de nasturi care erau împachetaţi, după „tiparul comercial“ al acelor vremuri, în duzini (12 bucăţi) şi groşi (12 duzini, adică 144 de nasturi).

„În privinţa vânzărilor, fabrica acoperea consumul intern şi avea şi disponibilităţi de export, primind comenzi importante din India şi din America de Sud, drept urmare a cărora şi-a organizat un serviciu special de export. Vânzările din piaţa internă erau organizate prin firma Salo Weissenberg, prin reprezentanţele sale din Galaţi şi Bucureşti. Desfacerea produselor se făcea exclusiv angro“, povesteşte istoricul Tudose Tatu despre organizarea afacerii.

Tudose Tatu FOTO Costel Crângan

Fabrica „Butonia“ funcţiona ca o veritabilă multinaţională. Lucra cu materie primă din America, exporta în toată Europa, Asia şi America, avea acţionari austrieci şi italieni, iar muncitorii erau români, greci, evrei, italieni şi chiar germani. Director al fabricii era evreul german Gerson Rosenthal care, împreună cu patru maiştri, era adus de la o fabrică de acelaşi fel din Hamburg (Germania).

Acest amestec etnic nu este însă deloc surprinzător pentru acele vremuri. Recensămintele din 1912 şi 1930 arătau că aproape jumătate din populaţia oraşului Galaţi era de o altă naţionalitate decât cea română.

Probleme la medicina muncii

În ciuda faptului că proprietarii şi conducerea aveau origini germane, organizarea afacerii nu era tocmai „nemţească“. Potrivit unui raport de control întocmit la 1907 de doctorul N. Stăvrescu (care acţiona la solicitarea Primăriei), condiţiile de muncă erau foarte proaste.

„Atelierele nu au absolut niciun sistem de ventilaţie. Un mare număr, 80% dintre lucrătorii şi lucrătoarele ce lucrează la aparatele de strungărie suferă de ochi, au conjunctivită catarală sau chiar foliculară (...). Deşi procentul de lucrători bolnavi de ochi e destul de mare, direcţia fabricii, ca şi medicul care a avut ocazia să vadă un număr mare de lucrători nu s-au gândit a pune pe aceşti lucrători la adăpost de suferinţă. Adoptarea unor ochelari cu sticlă obişnuită, cum ar fi bunăoară cei folosiţi de automobilişti, e un lucru atât de simplu, că mă miră cum de nu s-au gândit la el“, scrie doctorul Stăvrescu în raportul său.

Medicul critică şi faptul că în fabrică se consuma alcool, dar şi că unele dintre lucrătoare era minore, ceea ce contravenea legii şi pe atunci. Nu este mulţumit nici de latrina pusă la dispoziţia angajaţilor, pe care o consideră, cităm: „un focar de infecţie nedemn de condiţia umană“.

Cum să vinzi la timp o afacere efemeră

După ce au făcut afacerea „să duduie“, fraţii Schwab – despre care se crede că erau specializaţi în oportunităţi, deoarece nu au păstrat prea mult niciuna dintre afacerile pe care le-au dezvoltat – au luat decizia să vândă „Butonia“ unor investitori. Aşa se face că în anul 1923, fabrica este preluată de Solomon (Salo) Weissenberg (supranumit „regele nasturilor“ din România, el fiind cel care coordona desfacerea producţiei şi până atunci), care o include într-un concern naţional de producţia nasturilor sub amintita marcă. 

Stabilimentul de la Galaţi devine astfel o parte importantă a concernului „regelui nasturilor“, dat fiind că asigura, prin preluare, monopolul lui Weissenberg asupra a circa 80% din piaţa românească (aveam România Mare, întregită, deja) şi un procent semnificativ din pieţele ţărilor vecine. De altfel, exportul grupului patronat de Salo Weissenberg însemna mai bine de jumătate din producţie, lucru remarcabil pentru acele vremuri.

Flerul fraţilor Schwab în materie de oportunităţi de afaceri avea să fie demonstrat în scurt timp. În anul 1930, fabrica „Butonia“ pur şi simplu dispare (fizic, dar şi ca brand), iar odată cu ea, dispare şi inedita producţie românească de nasturi din nuci de corozo. Explicaţia este una dezarmant de simplă: pe piaţă începuseră deja să intre masiv nasturii făcuţi din tot felul de mase plastice (celuloid, PVC etc.) la preţuri de câteva ori mai mici decât al celor din corozo, deci numai buni pentru populaţia de rând.

Evident, piaţa de lux a rămas în continuare tributară fildeşului şi osului, iar exotica materie primă numită corozo s-a întors, aproape pe nebănuite, la statutul de fruct oarecare al unui palmier tropical de pe costele mexicane.

Rămâne un mister, totuşi, de ce Salo Weissenberg nu a încercat să salveze fabrica „Butonia“ prin reconversia producţiei pe alte materiale. Industriaşul mai deţinea la Galaţi o fabrică de nasturi, care se numea „Ancora“ şi care lucra în metal şi lemn, iar aceasta a trecut ulterior cu succes pe producţia pe bază de material plastic (fiind naţionalizată de comunişti în 1947, după care a fost închisă prin anii ’70).

Petiţie anticeluloid

Un element interesant este, totuşi, o reclamaţie a industriaşului, datând din 1928, către conducerea oraşului Galaţi, document în care se plângea că importul „cu taxe vamale ridicol de mici“ al unor mari cantităţi de nasturi din celuloid este „vătămătoare pentru afacerile localnice şi pentru sănătatea muşteriilor“.

El arăta în petiţie că noul material, celuloidul, „ia foc uşor şi este otrăvitor“. Nu se cunoaşte ce i-a răspuns edilul de atunci, avocatul ţărănist Christache Teodoru, însă e clar că invazia plasticului n-a putut fi oprită nici măcar de edilul sesizat.

Arhivele mai păstrează şi un alt indiciu interesant: sediul administrativ al afacerii cu nasturi a lui Salo Weissenberg, care funcţiona pe strada Labirint nr. 1 (clădirea, spre deosebire de fabrici, a rezistat până în zilele noastre, găzduind acum, printre altele, sediul Filialei Galaţi-Brăila a Uniunii Scriitorilor din România) este mutat la Brăila.

Fostul sediu administrativ al fabricii FOTO Costel Crângan

O vreme, spaţiile din amintita clădire (care are o arhitectură foarte interesantă, după modelul unui pachebot, pe faţadă fiind bine conturate hublourile şi chiar coşurile de fum ale unei nave) sunt închiriate unor firme sau unor persoane private. Ulterior, clădirea naţionalizată a găzduit, de-a valma, o mulţime de chiriaşi, care au adus-o într-o stare destul de proastă.

Corozo, colecţionarii şi curentul „eco“

Culmea este că, deşi afacerea „Butonia“ a fost în „moarte cerebrală“ timp de aproape un secol, nasturii de corozo încă se mai găsesc pe piaţă şi în zilele noastre. De fapt, există două „curente“. Primul dintre acestea se referă la colecţionarii înrăiţi şi a caracterizat, de altfel, cea mai mare parte a perioadei de după dispariţia fabricilor interbelice de nasturi, care foloseau ca materie primă acest material exotic.

Deşi poate părea greu de crezut, încă există colecţionari pasionaţi de nasturi din corozo, despre care se spune că sunt unici, în sensul că niciunul nu seamănă cu altul ca mod de dispunere a benzilor date de materialul de origine vegetală. „Modelul din structura nucii de corozo este precum amprenta umană. Este unic“, ne-a mărturisit Emil Barbu, unul dintre extrem de rarii colecţionari români de astfel de obiecte.

În ultimii ani, însă, pe fondul unui „fiţos“ curent „eco“ în lumea modei, atelierele de confecţionat nasturi din corozo au început să reapară. Deja, în portofoliile producătorilor importanţi de nasturi a reintrat şi capătă tot mai mare importanţă secţiunea cu produse de origine naturală, alături de corozo fiind în vogă osul, cocosul şi sideful.

Vă mai recomandăm şi:

Masacrul de la Galaţi. De ce a ordonat Ion Antonescu „foc în plin” împotriva răsculaţilor în martie 1907. Nu se ştie nici acum câţi oameni au murit

Povestea fabricii româneşti ale cărei paste erau căutate în toată Europa. Cum a dispărut unul dintre cele mai mari branduri ale ţării

Povestea celui mai mare jaf românesc: cum a dispărut un miliard de dolari băgat de Ceauşescu într-un proiect care ar fi trebuit să scoată din sărăcie românii

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: