Marchizele pentru cafea din Galaţi

Am mers din nou la pas câteva ceasuri prin Galaţi, oraşul venirii pe lume şi al copilăriei mele, după 30 de ani. Aici am făcut şcoala, apoi liceul pe care încă îl iubesc şi cu care mă voi mândri toată viaţa, după care am plecat la Bucureşti la facultate, şi nu m-am mai întors.

Am mai fost de câteva ori în Galaţi, dar fără să mai ies vreodată în oraş. Mergeam direct la ai mei, stăteam o noapte sau două, apoi mă întorceam la ceea ce este acum casa mea, în Bucureşti. După ce au murit amândoi părinţii, la scurt timp unul după celălalt, am ajuns încă şi mai rar, o dată la câţiva ani, dar niciodată mai mult de o noapte.

Ştiam bine ce se întâmplă în acel oraş moldovean, şi nu voiam decât să ies cât mai repede din el. Nu am coborât niciodată din maşină în cei 30 de ani de după 89. Intram mereu pe aceeaşi stradă în oraş, ajungeam pe acelaşi traseu la casa fratelui meu, stăteam încuiat o zi în casă, apoi ieşeam din oraş pe unde venisem. Şi din maşină, în cele câteva minute sau zeci de minute cât îmi lua ca să ajung la marginea lui, vedeam un oraş de fiecare dată mai urât, mai sluţit.

Acum câteva luni m-am hotărât să merg să revăd la pas tot Galaţiul copilăriei şi adolescenţei mele, pentru prima dată după 30 de ani. Îi cunoşteam fiecare ungher, fiecare bancă şi fiecare copac, fiecare cofetărie şi librărie, şi mi le amintesc şi acum aproape pe toate, cu culorile, şi pe unele chiar cu mirosurile şi gusturile de atunci.

Am început de la Parcul Pionierilor, în Vadul Ungurului, unde locuiam, biserica de pe strada Lacului, la care veneau toţi cei din Bădălan, m-am uitat la Brateş de peste linia de tren, apoi pe Republicii, fabrica de săpun Apollo, unde unchiul meu era muncitor, Radu Negru, Portul Roşu, căminele studenţeşti, muzeul pe care acum l-au luat popii, Leonardul, V. A. Urechia, 6 Martie, viaductul cu scara lui în spirală, am coborât la gară, apoi portul, centrul cu Macul Roşu, cofetăria Parfumul Teilor, Teatrul Dramatic, Universitatea şi Politehnica, Parcul Central cu cele două cinematografe, Magazinul Universal, Traian, Tecuci, Piaţa Centrală, Bălcescu, unde este liceul meu, policlinica, înapoi spre Spicul, Romarta, femeia stropită de delfini, fântânile arteziene, pasajul, cofetăria de la Dunărea, înapoi către Peuri, Violeta, elicea, faleza, Biserica Precista, Potcoava, apoi am urcat pe Brăilei până la cinematograful Ţiglina şi Şcoala 7, şcoala mea, păpădia, desigur, Ultimul Leu…

A fost cea mai tristă şi cea mai dezgustătoare plimbare din viaţa mea. Un oraş complet şi iremediabil distrus din punct de vedere estetic, dar şi funcţional şi social, pe cale de consecinţă. Doar Grădina Publică a rămas aproape de cea pe care o ştiam. În rest, totul, dar absolut totul e degradat, murdar, toată lumea şi-a construit chioşcuri şi dughene în orice loc şi colţişor imaginabil, panouri cu reclame unul peste altul, clădiri în paragină, unele gata să cadă, copaci uscaţi, toate spaţiile largi pe care le ştiam pline cu verdeaţă şi cu flori acum betonate. Un mare şi imund talcioc.

M-am dus în mod special într-un loc anume, am vrut să văd băncuţa în jurul căreia ne adunam ani de zile în spatele blocului lui Nicu, bunul meu prieten din liceu. Încăpeau doar două fete pe ea. Noi, băieţii, ne învârteam în jurul lor. Nu mai era acolo. Unul dintre cei din bloc, de la parter, a luat-o şi şi-a extins pur şi simplu apartamentul, a construit încă o cameră în locul în care era băncuţa noastă! O marchiză frumoasă, din termopan alb, numai bună cât să stea acolo şi să-şi bea cafeaua dimineaţa. Cu geamurile deschise, în linişte, privind cu drag şi cu nostalgie la oraşul natal care i-a permis acest salt neaşteptat al spaţiului locativ şi al nivelului de trai…

Nu ştiu când voi muri, poate vor mai trece câţiva ani până atunci, dar ştiu sigur că nu voi mai merge vreodată la pas prin acest oraş care îmi face astăzi o silă teribilă, însă a cărui amintire o iubesc atât de mult şi pe care o voi lua cu mine, când va fi să fie. Voi merge din nou cu maşina pe acelaşi drum, voi sta închis în casa fratelui meu până a doua zi, apoi în sens invers, fără să mai cobor vreodată.

PS: am primit o avalanşă de mesaje şi comentarii patetice, lacrimogene, care chestionau sufletul meu şi sentimentele din diverse unghiuri. Sigur, pe lângă potopul de înjurături aferente. Dar nu! Galaţiul de acum NU este oraşul meu, nu e „oraşul natal”! Altul este „oraşul meu natal”, cel care a fost înainte, pe care îl iubesc nespus. Pe tot, din Bădălan şi până în Micro 19 şi celelalte microuri, care au crescut odată cu mine. Dar cu acesta de acum nu am absolut niciun fel de legătură. Niciuna, oricât de mică. Şi nu voi mai avea vreodată, fără vreo îndoială…