Mănăstirea de la 1600 desfiinţată de trei ori la ordinul stăpânirii. Ca batjocură, comuniştii au vrut s-o umple cu vaci

Mănăstirea de la 1600 desfiinţată de trei ori la ordinul stăpânirii. Ca batjocură, comuniştii au vrut s-o umple cu vaci

Mănăstirea Buciumeni. FOTO Florin Simion

Atestată documentar de la 1602, mănăstirea Buciumeni (judeţul Galaţi) fiinţează, de fapt, ca loc de rugăciune pentru pustnicii din vastul codru în care se află, încă din timpul domniei lui Alexandru cel Bun. De-a lungul istoriei, mănăstirea a fost desfiinţată de trei ori: sub fanarioţi, sub Cuza şi sub comunişti.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cum treci de Tecuci, cam la vreo patru kilometri de oraş, pe şoseaua care leagă aşezarea moldavă de drumul european E 85 (principala arteră rutieră a părţii de est a României, care uneşte Muntenia cu toate oraşele mari din Moldova), către partea dreaptă se iveşte discret un drum asfaltat, mărginit, cale de câţiva kilometri, de nuci semeţi.

Se spune că ar fi cel mai lung drum din România mărginit de nuci, însă o mulţime de sate româneşti se laudă cu o astfel de performanţă, aşa că nu ne rămâne decât să-i credem pe cuvânt pe localnici până când Guiness Book va proceda la măsurătoare şi la omologarea (sau nu) recordului.

Chiar dacă nu pare să fie „poarta” către o destinaţie specială, de fapt amintitul drum asigură accesul într-o zonă de poveste, poate cea mai frumoasă şi încărcată de istorie regiune a judeţului Galaţi, căci acolo se află aşezări răzeşeşti seculare, ale căror nume sunt cât se poate de sugestive: Nicoreşti, Coasta Lupii, Poiana, Grozăveşti, Piscul Corbului, Viezureşti şi, nu în ultimul rând, Buciumeni.

Istoria este la ea acasă în arealul Nicoreşti-Poiana-Buciumeni. Bunăoară despre cultura neolitică Poiana se ştie chiar din manualele şcolare (este unul dintre cele mai complexe situri arheologice din România). De asemenea, de podgorenii de la Nicoreşti s-a auzit, încă de acum două secole, inclusiv la Paris (oricât ar părea de ciudat, vinul din amintita podgorie se exporta cândva în Franţa).

Însă zona mai ascunde, cu siguranţă, numeroase poveşti încă neştiute. Au fost acoperite deocamdată de vălul timpului, fie pentru că nu s-a preocupat nimeni să le scoată lumină, fie pentru că, o vreme, nu s-a vrut ca istoria să se scrie aşa cum s-a petrecut, ci după dictarea celor care au avut interesul să se ştie altceva decât adevărul. Un astfel de exemplu este cel a mănăstirii de la Buciumeni, aşezare monahală cu cu o istorie zbuciumată, care în ultimele secole a trăit în mai multe rânduri drama luminată a renaşterii din propria cenuşă.

Mănăstirea buciumaşilor lui Ştefan

Codrul Buciumenilor se întindea până acum un secol pe o suprafaţă cel puţin triplă faţă de acum, acoperind în mare parte vastul promotoriu ce oferă o superbă privelişte către Siret şi către munţii Vrancea.

Majoritatea satelor din zonă sunt atestate documentar încă din vemea lui Ştefan cel Mare, însă mărturiile arheologice arată că, de fapt, civilizaţia înflorea în acest areal încă de acum trei milenii. De altfel, zona este înţesată de situri arheologice în care s-au găsit mărturii unice ale unor comunităţi umane care aveau o identitate bine conturată, cultura Poiana fiind de referinţă în literatura de specialitate.

Însă trecutul mirabil are şi o continuitate pe măsură, căci există numeroase mărturii ale unor aşezări prospere încă din secolele XIV-XV, care reuşeau să fie centre comerciale cu importanţă regională, dar şi leagăne de spiritualitate.

Pe acest făgaş al trediţiei spiritualităţii creştine se aşează (alături alte 7-8 biserici vechi de secole din zonă) şi mănăstirea Buciumeni, una dintre cele mai vechi mănăstiri din sudul Moldovei.

Chiar dacă atestarea documentară a lăcaşului ortodox este  de la 1602 - mai exact din data de 18 martie a amintitului an, când, potrivit istoricului Paul Păltănea  („Vechi locaşuri de cult şi viaţa bisericească în sudul Moldovei până în anul 1864”, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1987, p. 23) aici exista „chilia lui Gheorghe Dascălul” -  sursele nescrise indică faptul că, de fapt, mănăstirea a fost ctitorită pe la 1420 sau 1430, în vremea voievodului Alexandru cel Bun.

Mănăstirea Buciumeni. FOTO Florin Simion

Cert este că în vremea lui Ştefan cel mare se pomeneşte despre buciumaşi şi despre codrul de lângă Siret, unde exista cel puţin un schit, însă sursele scrise nu identifică dacă ar fi vorba de Buciumeni sau despre  Sihastru, care se află pe versantul dinspre râu al dealului (actualmente de raza judeţului Vrancea, în cătunul Argea).

Prima cumpănă: distrusă de fanarioţi

Chiar dacă viaţa monahală are rădăcini foarte adânci în istorie şi în codrul Buciumenilor, prima biserică (cu hramul Sf. Nicolae) a fost construită abia pe la începutul secolului al XVIII-lea. Această biserică, de lemn, a fost sfinţită de Episcopul Sava al Romanului, la 1718.

Până atunci, rugăciunile se făceau sub cerul lui Dumnezeu, adică în „bisericile” din sufletele schimnicilor, sau la un vechi paraclis din una dintre chilii (lucru de care se aminteşte în actul de ctitorie a primei biserici a mănăstirii).

La 1750, însă, schitul este desfiinţat din cauza suspiciunilor că ar fi parte a unor activităţi revoluţionare, respectiv „datorită unor legături cu o grupare antifanariotă”, după cum se consemnează pe pagina oficială de internet a Arhiepiscopiei Dunării de Jos.

„Bisericuţa este demontată, încărcată în care şi dusă de schimonahul Isaia Orbul în părţile Bacăului, unde este reconstruită întocmai. În secolul al XIX-lea, este strămutată, de schimonahul Isaia Diaconu-Diaconescu, în cimitirul mănăstirii Bogdana. În 1925 biserica va fi distrusă parţial de un incendiu, dar va fi refăcută în acelaşi stil, de stareţul Glicherie Lovin, mai târziu duhovnicul Mănăstirii Adam”, se precizează în site-ul Arhiepiscopiei.

Totuşi, desfiinţarea schitului nu înseamnă şi dispariţia vieţii monahale la Buciumeni. „Viaţa monahală va fi continuată la Buciumeni şi după anul 1750, căci la 1809 biserica schitului este reconstruită de serdarul Manolache Radovici, acum purtând hramul Sfintei Treimi, stareţă fiind monahia Afia. La 25 august 1817, Episcopul Gherasim al Romanului îl transformă în metoc al mănăstirii Văratec”, menţionează sursa citată.


Mănăstirea Buciumeni. FOTO Florin Simion

În timp, biserica mănăstirii s-a deteriorat, din ea mai păstrându-se astăzi doar vechiul prestol (adică masa sfîntă, din mijlocul altarului, pe care preotul sfinţeşte pâinea şi vinul). Noua biserică, cea actuală, a fost construită prin eforturile monahiilor din mănăstire, între 1840 şi 1844, perioadă în care stareţă a mănăstirii Văratec era monahia Olimpiada, iar superioara schitului Buciumeni – monahia Vitalia.

A doua cumpănă: decretul lui Cuza

Schitul este desfiinţat din nou, în 1860, prin decret domnesc semnat de Alexandru Ioan Cuza, dar câteva maici au rămas pe loc, în tainica aşezare monahală, ducând viaţă de sine.

Interesant este că la 1867 schitul este vizitat de Regele Carol I, care-şi arată compasiunea faţă de trecutul zbuciumat al micii comunităţi ortodoxe şi promite sprijin. Viaţa mănăstirească este revigorată la Buciumeni după venirea la Roman a Episcopului Melchisedec Ştefănescu, în anul 1879.

În 1884 biserica este refăcută şi zugrăvită, iar vreme de aproape opt decenii lucrurile merg în pace şi linişte, chiar dacă la 1940 clădirile au de suferit îngrozitor din cauza unui puternic cutremur.

Între anii 1958-1959, când s-a adăugat turla de pe naos, biserica a fost pictată în tehnica fresco de Anatolie Cudinof, adăugându-se şi actuala pisanie.

„Datorită vechimii, PS dr. Antim Angelescu, episcopul Eparhiei Buzăului, în anul 1957, a dat binecuvântare de restaurare a bisericii, în primăvara anului 1958. Prin străduinţa preacuvioasei maicii stareţe Evsevia Costin, întregului sobor, preoţilor Chesarie Doruş şi Ermoghen Longhin ai sfintei mănăstiri, cu concursul preacuviosului arhim. pr. Teofil Pandele şi ajutoarelor primite de la Departamentul Cultelor, Sfânta Episcopie şi pioşi creştini, biserica a fost restaurată complet din temelie, la care s-a adăugat turla  mare şi pictura în fresco, executată de pictorul Anatolie Cudinof, fiind ajutat de ucenicul său Mihael Corbu. Terminatu-s-a lucrarea la anul mântuirii 1959“. (Pisania mănăstirii)

A treia cumpănă: sub bolşevici

În fine, a treia şi cea mai grea cumpănă a mănăstirii Buciumeni avea să se petreacă în 1960 (la exact o sută de ani de la la decretul lui Cuza), atunci când autorităţile bolşevice au decis desfiinţarea obştii monahale de acolo, care număra nu mai puţin de 75 de maici şi surori.

Prin Decretul nr. 410 din 1960, guvernarea comunistă a interzis orice formă de manifestare a vechilor rânduieli monahale, călugăriţele fiind obligate să plece în lume, iar mănăstirea devenind, pe timpul verii, anexa unei tabere de copii.  Potrivit mărturiilor sătenilor din Buciumeni (mănăstirea se află la circa opt kilometri de sat), cele câteva călugăriţe rămase acolo au avut, decenii de-a rândul, rolul de îngrijitoare ale clădirilor, nefiindu-le recunoscut oficial statutul monahal.


Mănăstirea Buciumeni. FOTO Arhiepiscopia Dunării de Jos

La Buciumeni au fost cazaţi o vreme copii cu deficienţe grave fizice şi psihice, iar în o parte a clădirilor mănăstirii au fost amenajate spaţii pentru creşterea animalelor. Toate obiectele de cult au fost înlăturate (din fericire o parte dintre ele s-au păstrat prin grija unor oameni cu credinţă, fiind acum parte a muzeului mănăstirii), iar la un moment dat, prin 1980) s-a pus chiar problema strămutării osemintelor din micul cimitir al aşezării monahale, însă ideea aberantă nu mai fost dusă până la urmă la îndeplinire.

Este de spus că la Mănăstirea Buciumeni este înmormântată, printre alţii, schimonahia Teoctista Busuioc, mare schivnică a acestor locuri. Născută în ultimii ani ai secolului al XIX-lea în zona Huşilor, călugărită la mănăstirea Adam, pustnică la Locurile Sfinte, în valea Iordanului şi în codrii Neamţului vreme de mai bine de 20 de ani, schimonahia Teoctista îşi va trăi ultimii ani ai vieţii în apropierea mănăstirii Buciumeni, unde a fost şi înmormântată, în vara anului 1977, după ce şi-a anunţat şi pregătit, cu câteva zile înainte, sfârşitul pământesc.

1990 – întoarcerea la normalitate

Viaţa monahală  se reface după 1990, din iniţiativa IPS Casian al Dunării de Jos, sub conducerea monahiei Macrina Humă, cu sprijinul duhovnicilor Teoctist Dobrin şi Mihail Nare, realizându-se reamanejarea întregului complex mănăstiresc, construirea unei clopotniţe, noi corpuri de chilii, anexe gospodăreşti şi împrejmuirea cu gard a incintei.


Mănăstirea Buciumeni. FOTO Arhiepiscopia Dunării de Jos

În prezent, Buciumeniul este una dintre cele mai pline de har mănăstiri din România, fiind loc de pelerinaj şi închinare mai ales pentru tineri. An de an, la hramul bisericii ajung mii de oameni din judeţele Galaţi, Vrancea, Vaslui şi Bacău, printre care şi peste 1.000 de liceeni cu rezultate bune la Religie.

De altfel, pentru aceştia există un loc special în pădure, un altar în aer liber înconjurat de poieniţe, unde se poartă lungi  discuţii duhovniceşti cu cei 75 de preoţi veniţi special pentru acest eveniment, care este considerat un fel de festival naţional al tinerimii ortodoxe.

Vă mai recomandăm şi:

Povestea cutremurătoare a bisericii seculare făcute bucăţi de comunişti. Injectată cu tone de apă la fundaţie, a fost trasă în Dunăre cu remorcherele navale

Legendele Dunării: misterul tunelurilor străvechi care împânzesc Galaţiul şi traversează fluviul către Dobrogea

Povestea singurei biserici din România în care a slujit ca preot un patriarh al tuturor ortodocşilor. De ce a fost gonit de turci de la Constantinopole

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: