Lupele, satul care-şi exportă morţii. Comuniştii au arat mormintele drept pedeapsă pentru că lupenii n-au vrut să se mute din aşezarea ştearsă de pe hartă
0
Cel mai tânăr locuitor al satului are 57 de ani, ultima nuntă s-a făcut în 1988, iar ultimul copil s-a născut în 1974. Cea mai apropiată aşezare este Pechea, unde se ajunge pe un drumeag de pământ bătătorit, cale de şapte kilometri. Cei 25 de locuitori din Lupea trebuie să facă acest drum pe jos ori cu căruţa, fie că merg la medic, la biserică, să-şi cumpere chibrituri ori sare, sau pe ultimul drum.
Ca să ajungi în cătunul Lupele (comuna Pechea, judeţul Galaţi) este o adevărată aventură. Teoretic, minuscula aşezare cu 14 case şi 25 de locuitori este legată de Pechea de un drum comunal, lung de şapte kilometri. Practic, însă, amintita cale de comunicaţie (DC 31, conform hărţilor) este un un drum de tarla, simplu, care n-a văzut în viaţa lui asfalt ori pietriş.
Şoseaua e plină de gropi şi de bălţi pe care trebuie să le ocoleşti cu tehnică, exact ca într-o competiţie de off-road, iar pe margine lui n-o să găseşti niciun indicator sau bornă kilometrică, ci doar lanuri de porumb, de rapiţă şi de floarea soarelui, întrerupte din loc în loc de câte-n petic de vie cu nuc în capăt.
Nu ştii de unde vii şi încotro te îndrepţi. Şi nici nu ştii unde ai ajuns, căci la intrarea în Lupele te întâmpină, mai degrabă curioşi decât furioşi, doar câţiva câini ciobăneşti. La „poarta” satului nu există nici măcar umila tăbliţă de intrare în localitate (obligatorie prin lege, de altfel).
Legăturile cătunului cu cel mai vrednic primar al Galaţiului
Nu se ştie exact când s-a făcut prima casă din Lupele, căci nu s-a străduit nimeni să cerceteze vreodată istoria micii localităţi. Bătrânii satului (sintagma sună oarecum ciudat pentru o aşezare cu doar 25 de locuitori, în care cel mai tânăr are deja 57 de ani) spun că bunicii lor ştiau satul mare, cu peste 100 de case şi sute de suflete.
„Era cât cam toate satele de pe lângă noi, Rediu sau Cuca. Numai Pechea era ceva mai mare, că era târg”, povesteşte localnicul Dumitru Cojocaru (78 ani).
Aici trăiau cândva oameni. FOTO C. Crângan
Foarte interesant este că în urmă cu un secol aici, la poalele unui deal împădurit cu stejari (codru din care n-a mai rămas acum nici măcar un exemplar) se afla conacul familiei Vasiliu, nimeni alta decât cea care avea să-l dea pe cel mai vrednic primar pe care l-a avut vreodată oraşul Galaţi: Ghiţă Vasiliu.
De altfel, familia Vasiliu este cea care a pus şi bazele spitalului din Pechea, donând pentru acesta cinci hectare de teren (pentru amplasament) şi alte 430 de hectare pentru a se putea întreţine, din venituri, unitatea spitalicească.
O lume mică, ce a cunoscut teroarea roşie
Satul Lupele (sau Lupa, cum mai este cunoscut), avea să cunoască timpuri cumplite în perioada comunistă, atunci când autorităţile au încercat cu toate puterile să desfiinţeze aşezarea.
„Reţeaua” de alimentare cu apă potabilă. Trei cai putere. FOTO C. Crângan
În anul 1952, pe când energia electrică pătrundea în aşezările rurale, Lupele a fost exclusă din programul de electrificare. Mai mult, s-a dat ordin ca aşezarea (care avea în jur de o sută de case şi peste 400 de locuitori) să fie rasă urgent de pe faţa pământului, pentru a face loc agriculturii.
După câte îşi amintesc localnicii, în perioada 1955-1970 circa 50 dintre familiile din Lupele şi-au abandonat casele şi şi-au făcut case noi, la Pechea, în zona numită „Cartier” (în vecinătatea spitalului), însă restul de 50 de familii au refuzat să plece.
„Asta l-a supărat foarte tare pe şeful CAP-ului, unul pe care-l chema Negoiţă. Era membru în Marea Adunare Naţională, că era mare activict de partid. Ăsta a dat ordin să se dărâme şcoala primară şi să se are cimitirul. L-au arat cu tractoarele şi au pus păpuşoi. Nici nu se mai ştie, acuma, că a fost cimitir”, rememorează Dumitru Cojocaru.
Acţiunea în forţă a comuniştilor a mai determinat încă 30 de familii să-şi abandoneze vatra, însă alte 20, însumând vreo 50 de suflete, au rămas acolo, chiar dacă nu mai aveau niciun orizont.
Ultimul politician de care-şi aduc aminte este Petre Roman
La Lupele, politica nu-i chiar o îndeletnicire de bază. Oamenii de acolo – acum mai sunt doar 25 – au rămas şi acum „setaţi” pe Petre Roman, cel care, în 1990, a semnat actele prin care satul a primit, în sfârşit, curent electric.
Aşa se vede Lupele din satelit. FOTO Google Earth
De ceilalţi nu ştiu prea multe, poate şi pentru că la Lupele nu face nimeni campanie electorală. Cele 25 de voturi de acolo nu-s o miză, motiv pentru care, de la Revoluţie încoace, n-au avut niciodată secţie de votare. Pentru a-şi exercita dreptul constituţional, trebuie să meargă, pe jos, şapte kilometri dus şi şapte kilometri întors, până la Pechea. Sau să solicite urna mobilă. Asta dacă nu cumva vremea rea nu desfundă drumurile şi le blochează implacabil dreptul la vot.
În rest, n-au amintiri plăcute despre niciun politician. Nu li s-au pus afişe colorate, nu li s-au cerut voturile, nu li s-a promis, dar nici nu li s-a oferit nimic. Uliţele satului sunt ca acum o sută de ani, din pământ bătătorit, apă curentă n-au avut niciodată, canalizarea e de tip „în fundul curţii”, iar de transport public nici măcar nu poate fi vorba.
Satul de ruine. FOTO C C.
Singura lor legătură cu lumea este drumul pieptiş către Pechea şi televizorul (căci mai toţi au pe acoperiş „castroane” de la operatorii de televiziune şi de telefonie). În rest, în sat nici măcar un magazin de unde să cumpere sare n-au, farmacia este doar un vis, iar poşta nu mai trece de vreo două decenii. Pensiile se iau de la oficiul poştal din Pechea. Sau pe card, iar de scosul banilor se ocupă nepoţii. Însă la ce le-ar trebui lor bani, acolo, în pustietatea Lupelor?
„Ori că trăieşti, ori că mori, e totuna”
Dar cel mai dureros lucru pentru cei 25 de locuitori ai satului rămâne sănătatea. Medic de familie n-au avut niciodată, decât pe hârtie, căci nu bate nimeni drumul până la Lupele decât dacă e urgenţă mare. Ambulanţa ajunge cu greu. Şi numai dacă n-a plouat de curând.
Trecutul, printre bălării şi ruine. FOTO C Crângan
Iar când ninge, Lupele rămâne izolată de lume câte două-trei săptămâni, ba chiar şi o lună, aşa cum s-a întâmplat acum două ierni. Ferească Dumnezeu să se îmbolnăvească cineva pe aşa vreme, că nu are prea multe şanse de salvare.
În teorie, medicul de familie al lupenilor este la Pechea. Se numeşte Iulia Vârgolici şi recunoaşte că nu ajunge foarte des în cătun. „Drumul este un dezastru”, spune doctoriţa.
Ca urmare, cel mai bun medic din sat rămâne maşina rudelor de la oraş. Noroc că telefoanele mobile au semnal şi aici.
Aproape comic este că toţi sătenii au primit anul trecut carduri de sănătate. Cei mai mulţi nici măcar n-au desfăcut plicul, căci oricum n-au ce face cu peticul din plastic. „Ori că trăieşti, ori că mori, e totuna. Oricum, nu-i pasă nimănui de noi”, spune Ioana Cojocaru (59 ani).
Ioana Cojocaru, din Lupele. FOTO C.C.
Oricum, ultima nuntă din sat a avut loc în 1988, iar ultimul copil s-a născut în 1974, adică acum 42 de ani. Nici mirii, nici copilul (acum matur), nu se mai află în sat. S-au mutat la Pechea, căci au socotit, pe bună dreptate, că Lupele nu-i deloc un teritoriu în care să te încrezi în viitor.
„Ultimul drum” are conotaţii materiale la Lupele
De obicei, când vorbim despre „ultimul drum” ne gândim la o călătorie spirituală, din lumea materială în cea aflată dincolo de moarte.
La Lupele, însă, ultimul drum are conotaţii cât se poate de materiale, căci înseamnă şapte kilometri de drumeag, peste câmp, până la cimitirul din Pechea. Cimitirul lor, din moşi-strămoşi, zace ascuns sub un lan de rapiţă, după ce comuniştii l-au transformat în ogor.
Ar fi vrut să îl refacă, dar nu li s-a dat voie. Trebuie o groază de autorizaţii pentru un cimitir, aşa că nimeni nu şi-a bătut capul. Nici măcar preotul care, cam de două ori pe an, ţine o slujbă de pomenire la troiţa şubrezită de ani de la intrarea în sat.
Case de vânzare ar fi. Doar că nu le cumpără nimeni FOTO C. Crângan
Uneori, moartea vine în vreme năpraznică, cu nămeţi sau cu noroaie până dincolo de genunchi. Şi-atunci ultimul drum devine o chestiune complicată, căci doar cu tractorul se mai poate răzbi. Sau cu răbdarea, cum s-a întâmplat acum vreo şapte-opt ani, când unul dintre bătrânii morţi în toiul viscolului a fost ţinut în casă trei săptămâni, până s-au desfundat drumurile.
„După o vreme nici nu l-au mai privegheat. Au pus capacul la sicriu şi l-au urcat în podul şurii, ca să nu se ia vreun animal de el”, îşi aminteşte Teoharie Grosu (62 ani).
„Satul ăsta n-are niciun viitor”
Pe la Lupele nu ajunge prea multă lume. Doi-trei oameni într-o lună, iarna mai nimeni. Mai vine, când şi când, un electrician, pentru a verifica instalaţiile şi contoarele. Uneori trece preotul, alteori doctoriţa de la Pechea, „dar numai dacă trage cineva să moară şi nu are cine să-l ducă la spital”, după cum spune Petrica Jorăscu (57 ani), cel mai tânăr locuitor al cătunului.
„În partea asta de sat nu mai stă nimeni. Nea Stan o murit, vecinii de vizavi s-au mutat la Galaţi, la copii, după ce inundaţiile le-au distrus totul, nici a lu’ Mieluţă nu mai stă aici, de când i-a murit nevasta. Doar eu mai stau pe aici, pe uliţă. Am ajuns să fiu cea mai tânără din Lupele”, spune femeia.
De altfel, inundaţiile din 2012 au fost cel mai important prilej pentru ca lumea să afle că, acolo, pe o vale de obicei seacă, la vreo opt kilometri de Rediu, trăiesc oameni. „Au venit atunci cu ajutoare. La noi a fost jale. Toată apa aceea mare care s-a adunat la Cuca şi la Rediu, aici a ajuns, la noi. Am avut noroc că s-a mai întins peste câmp, dar tot a ajuns la un metru şi ceva. Tot ne-a distrus”, îşi aminteşte Petrica Jorăscu.
2012. Impărţirea de ajutoare la Lupele, după inundaţii. FOTO ISU Galaţi
Cât despre viitor, oamenii din sat nu se gândesc la prea mult. Parcă ar vrea să le facă primăria un drum mai bun. Atât. În rest n-au nicio nădejde, căci viitorul n-are contur în lipsa tinerilor. Cei 25 de locuitori de la Lupele ştiu că satul moare odată cu ei, aşa că şi-au acceptat, patriarhal, destinul care converge-n deplina uitare.
Se încarcă comentariile...
