Legenda haiducului Ghidici, tâlharul care a înfiinţat mai multe sate. A rămas în istorie ca singurul haiduc ajuns boier
0Povestea lui Ghidici este parte a monografiei comunei gălăţene Ghidigeni şi, chiar dacă pe alocuri este în uşoară contradicţie cu dovezile istorice, a rămas în memoria colectivă ca o reflectare a valorilor morale de bază în societatea medievală.
Fără nicio îndoială, atunci vine vorba despre o aşezare umană - orice fel de aşezare umană – atestarea documentară este un fel de cheie de boltă a existenţei sale. Însă ce-ar fi o comunitate fără legende, fără poveştile aduse, din veleat în veleat, până la contemporani, ca să stârnească pe mai departe uimirea semenilor?
Hotărât lucru, dacă totul s-ar subscrie, aproape matematic, cifrelor şi dovezilor istorice, vaţa ar fi mai urâtă, căci poveştile sunt cele care zidesc speranţa, fac mintea umană să tresară în faţa misterului, întăresc temelia unor principii morale fundamentale.
Povestea pe care vă vom spune în continuare – cea a haiducului pe nume Ghidici (care dă numele localităţii gălăţene Ghidigeni) - nu se află în cărţile de istorie şi nici în documentele oficiale. Ea a fost transmisă, din gură în gură, cale de multe generaţii, pentru a ajunge la noi la fel de vie ca la începuturi, având ataşată la ea, ca un fel de testament, obligaţia morală ca tu, cel ce-o afli, să o duci mai departe.
Bibliotecara care a ţinut legenda vie
Poate că n-am fi aflat niciodată despre această poveste dacă şirul ei n-ar fi fost dus mai departe de un pasionat om al locului: bibliotecara Mihaela Gudană, de la Ghidigeni.
Într-un efort de lăudat, aceasta a scos acum câţiva ani o frumoasă monografie a comunei, în care adevărul istoric se împleteşte minunat cu urzeala complicată a legendelor transmise din tată în fiu.
E bine să se ştie că „veriga” de dinaintea doamnei Gudană din lanţul spuitorilor de poveşti s-a numit Niţă Marchidan, răzeş mândru (care între timp s-a dus să se odihnească în grădina Raiului) din ţinutul de legendă al Ghidigenilor.
Şi mai este ceva de remarcat: povestea adusă spre noi de către venerabilul ghidigean cu nume de negustor (marchidan, conform DEX, este un comerciant de mărunţişuri) arată câteva din elementele morale fundamentale care au călăuzit acest neam: dreptatea, libertatea, onoarea şi iubirea de Dumnezeu.
Haiducii au inspirat mereu filme de succes. SURSA FOTO captura filmul „Trandafirul galben”
Principii pe care aveam să le regăsim apoi promovate şi de neamul Chrissovelonilor, care a făcut din Ghidigeni un punct de referinţă pentru înalta societate românească în perioada 1880-1945. Să nu utăm că la palatul familiei au fost, pentru evenimente culturale sau mondene, dar chiar şi în vacanţe prelungite, regii şi reginele României, toată noblimea de frunte şi mulţi dintre românii geniali cu care acum ne mândrim.
Ghidici cel voinic şi social democrat
Dar să ne întoarcem în haiducie. Povestitorii aşează legenda haidului Ghidic într-un timp cumva nedefinit: „acum câteva veacuri”. Şi chiar dacă nu clar în care veac voinicii lui Ghidici stăpâneau codrii seculari ai Ghidigeniului, se poate presupune, aruncând un ochi pe latura istorică a monografiei, că totul se petrecea cu mult înainte de 1803, anul atestării documentare a localităţii.
De altfel în hrisovul considerat actul de naştere al aşezării, denumirea micului cătun este scrisă Ghidiceni, parcă pentru a sublinia legătura cu haiducul de legendă.
Ca orice haiduc care se respectă, Ghidici era tânăr, frumos, deştept, curajos până la limita nebuniei şi plin de onoare. Codul penal nu se inventase încă. Dar nici carta drepturilor omului nu exista, aşa că ceata haiducului moldav era un fel de regulator al tensiunii sociale. Pe de o parte bogaţii devenea şi mai bogaţi pe seama săracilor – principiu de căpătâi în Evul Mediu (unii ar spune că şi acum) – iar pe de altă parte haiducii înapoiau săracilor o parte din ceea ce li se cuvenea.
„Iată, aşadar, că principiul echităţii sociale n-a fost inventat de Karl Marx şi nici de partidele social democrate, ci vine dintr-o cu totul altă zonă, ceva mai romantică şi ceva mai infracţională”, comentează legenda, cu umor, profesorul de istorie Adrian Popa.
Ceata haiducească şi locurile de poveste
Potrivit legendei, în vremurile când Ghidici lua de la bogaţi şi dădea la săraci, ţinutul era şi el unul de poveste. Se pare că râul Bârlad era mărginit de o pădure vastă, în care creşteau atât arbori specifici zonelor de luncă, dar şi stejari uriaşi.
Din loc în loc, râul forma numeroase ostroave, dar şi porţiuni cu luciu întins de apă, cu stufăriş şi cu aspect deltaic. De altfel, o parte dintre aceste formaţiuni geografice s-au conservat până în zilele noastre, autoarea monografiei comunei amintind despre Balta lui Cotan, Balta morii sau Balta de la Pastia.
„În aceşti codri seculari se ascundea un haiduc cu numele Ghidici, om curajos, însetat de dreptate şi iubitor de libertate. Avea pe lângă el un grup de tineri la fel de voinici şi vrednici ca şi el, cu aceeaşi dorinţă de libertate şi dreptate. Codrii le asigurau adăpost şi ascunziş dupa ce ei atacau conacele boiereşti aflate prin împrejurimi. Aşa cum bine se ştie rolul haiducului, şi ei luau de la cei bogaţi şi îi ajutau pe cei săraci. Săracii munceau pe pământurile boiereşti, erau slugile lor, trăiau din puţin muncind pe nimic”, scrie Mihaela Gudană.
Stejarul cu icoană stă mărturie a trecerii lui Ghidici
S-ar părea că haiducul Ghidici ajunsese cu timpul să fie foarte cunoscut şi iubit de cei necăjiţi, dar în acelaşi timp şi foarte temut de cei bogaţi şi fără de Dumnezeu în suflete. Nici nu se putea altfel, căci, la urma urmelor, era haiduc, nu vătaf de plai.
Se spune că în momentele lor de linişte, Ghidici şi ai săi se retrăgeau la stâna lui Gefeanu (de unde se trage numele satului Gefu, din apropiere) pentru a se odihni şi a petrece. Dar şi pentru a se ruga.
„Haiducul Ghidici era om cu credinţă şi cu frică de Dumnezeu fapt demonstrat prin existenţa stejarului cu icoana, stejar situat în apropierea stânei lui Gefeanu. Acesta se află şi astăzi în pădurea satului Gefu. Este vorba de un stejar gros, bătrân în scorbura căruia este încrustată o icoană ortodoxă. Această icoana le ţinea loc de altar, aici venind la rugăciune Ghidici şi ceata lui de voinici, loc unde îşi plănuiau atacurile împotriva celor avuţi”, scrie autoarea monografiei menţionate.
Cum să ajungi din haiduc boier
Partea realmente interesantă a legendei este Ghidici n-a murit haiduc, ci om cu stare. Un fel de boier, adică, situaţie cu totul inedită în spaţiul românesc, unde haiducii au sfârşit mai tot timpul proscrişi, de multe ori atârnând în ştreang.
Stejarii cu icoane sunt o veche tradiţie în Moldova. Foto Sabina Gheorghe
Cu banii câştigaţi din (cum ar spune un rechizitoriu modern) „activităţile infracţionale de tip organizat”, el şi-a cumpărat pământuri întinse în zonă şi a pus bazele satului Ghidigeni şi apoi şi a altor aşezări învecinate.
Ba chiar s-ar părea că prima biserică a satului a fost ridicată chiar de către haiduc (nu se ştie dacă este actuala biserică, rezidită la 1823 şi 1880, fără a se preciza undeva cine a fost ctitorul de dinaintea acestor date), ca un semn al iubirii sale faţă de dreptate şi faţă de Dumnezeu.
„Se spune că fiecare sat component al comunei poartă numele a câte unui haiduc din ceata lui Ghidici: Ghidigeni de la numele celui mai viteaz dintre ei, Ghidici, Tăplău de la haiducul voinic şi înalt Tăplău, iar Gefu de la cel ce avea stâna şi se numea Gefeanu”, mai menţionează, în monografia comunei, Mihaela Gudană.
De altfel, această partea a poveştii a fost înscrisă şi în site-ul oficial al comunei Ghidigeni, semn că legendele moştenite de la străbuni sunt cu adevărat preţuite. chiar dacă includ pe alocuri fapte asupra cărora istoricii aruncă (poate nedrept) umbra îndoielii.
Se încarcă comentariile...
