Eroii neştiuţi ai României. Dramele ucrainenilor, povestite de doi români care-i hrănesc pe refugiaţi
0
Ionuţ şi Felix au donat mii de meniuri în ultimele luni de când a început războiul, şi-au transformat restaurantele în depozite pentru haine şi articole de primă necesitate şi au ajutat la cazarea a sute de refugiaţi ucraineni speriaţi şi confuzi după ce şi-au părăsit în grabă casele.
Ionuţ Potârniche (32 de ani) şi Felix Răzlog (48 de ani) sunt patroni de restaurante în Galaţi şi încă de la începutul invaziei ruseşti în Ucraina au sărit să îi ajute pe refugiaţii care au venit cu miile în oraşul de la malul Dunării.
Au plătit din propriul buzunar sute şi uneori chiar mii de porţii de mâncare pe zi ca să le poată asigura hrana de care aveau nevoie ucrainenilor care au fugit să îşi salveze viaţa. Şi-au transformat şi restaurantele în depozite pentru haine şi articole de primă necesitate, pe care le-au distrbuit apoi refugiaţilor.
„Noi am fost primul restaurant din Galaţi care a donat mâncare pentru refugiaţi după începerea războiului în Ucraina. Am făcut 200 de sandvişuri şi le-am trimis direct la Măcin, pe unde intrau refugiaţii”, îşi aminteşte Ionuţ cum a început totul.
Antreprenorii au pornit şi o campanie printre cunoştinţe şi prieteni, în urma căreia au adunat diverse lucruri, pornind de la pături până la haine şj produse de igienă. Ionuţ spune că a avut zile când restaurantul lui a pregătit şi 300 de meniuri pentru ucraineni, totul pe cheltuiala lui. La nivelul Galaţiului, a fost o perioadă la începutul războiului, când patronii de restaurante donau între 2.000 şi 4.000 de meniuri zilnic pentru refugiaţi.
„Noi facem constant acte de caritate pentru persoanele defavorizate din Galaţi şi vecinătatea oraşului. Prin urmare, ceea ce am făcut pentru ucraineni a venit în mod firesc. O facem din inimă. Aşa m-a învăţat bunica, să dau şi la cel care nu are”, îşi explică gestul Ionuţ.
„Soţia şi copiii nu prea m-au văzut. Ajungeam la 12 noaptea acasă”
La început, a fost extrem de greu. Presiunea era foarte mare pentru că numărul de refugiaţi creştea în fiecare zi, iar nevoile de hrană ale acestora erau substanţiale. Atunci au început să apară la restaurantul lui Ionuţ diverse persoane care aduceau câteva kilograme de carne sau diverse lucruri, iar prietenii şi cunoştinţele l-au ajutat cu caserole pentru mâncare.
Banii pe care îi primea ca donaţii i-a folosit ca să cumpere materie primă, cu care a pregătit meniuri pentru refugiaţi. S-a creat astfel o comunitate de oameni cu suflet mare, care şi-au pus la dispoziţie atât resursele fizice, cât şi pe cele financiare pentru a-i ajuta pe ucrainenii care s-au refugiat la Galaţi.
„În ultimele luni, soţia şi copiii nu prea m-au văzut. Ajungeam la 12 noaptea acasă, mă culcam, iar a doua zi devreme mă trezeam şi veneam înapoi la muncă”, îşi explică Ionuţ programul pe care l-a avut ca să îi poată ajuta pe ucraineni cu hrana de care aveau nevoie.
Mai bine organizaţi decât statul
Felix Răzlog, patron de restaurant în Galaţi, a ajutat, la rândul lui, cum şi cât a putut din primele zile ale războiului, pregătind pe cheltuiala proprie mii de meniuri în ultimele luni, astfel încât refugiaţii ucraineni să nu sufere de foame.
„Ne-am organizat mai bine decât a făcut-o statul ulterior. Se crease o imensă bulibăşeală. Se duceau şapte feluri de mâncare în acelaşi loc. Noi, patronii de restaurante din Galaţi, ne coordonam între noi, astfel încât unul să aducă felul întâi, altul felul doi şi tot aşa”, punctează antreprenorul.
„Copiii întindeau mâinile ca să îi luăm în braţe. Ţi se rupea inima”
Au fost martorii unor drame de nedescris şi momente extrem de emoţionante, pornind de la femei care nu se puteau opri din plâns până la copii care întindeau mâinile ca să fie luaţi în braţe, crezând câ sunt taţii lor rămaşi să lupte în Ucraina.
„Copiii aveau câteva luni şi întindeau mâinile ca să îi luăm în braţe. Ţi se rupea inima”, povesteşte cu emoţie Felix.
„Nu ştiau unde aveau să doarmă. Au nimerit la mine două familii cu copii mici. I-am cazat la o biserică şi au început să plângă în hohote şi să ne mulţumească. Ne-au spus că nu se aşteptau la o asemenea primire. Ne-au invitat la ei acasă, în Ucraina, după ce se va termina războiul”, îşi aminteşte Ionuţ.
Se încarcă comentariile...
