Dramatica poveste a mănăstirii româneşti distruse din temelie de şapte ori, dar refăcută din propria cenuşă
0
De-a lungul istoriei sale, întinsă pe mai bine de o jumătate de mileniu, aşezământul monahal de la Cârlomăneşti a fost, în numeroase rânduri, distrus de trăsnet, ars de păgâni sau prădat de bandele de jefuitori.
Loc cu rădăcini adânci în istorie (izvoarele scrise atestă că se apropie de şase secole vechime), Mănăstirea Cârlomăneşti, judeţul Galaţi, este, cumva paradoxal, un punct de interes religios reaşezat de curând pe harta spirituală a Arhiepiscopiei Dunării de Jos.
Trebuie luat în seamă faptul că aşezământul monahal revine în atenţie după o renaştere ce nu părea să mai vină, de altfel una dintre foarte multele renaşteri de care a avut parte - aproape sisific, dar şi cu inflexiuni de legendă a păsării Phoenix - în teribil de zbuciumata lui existenţă.
Fiecare distrugere a părut să-i pună capăt existenţei, însă, de fiecare dată, s-au găsit oameni care să reînnoade istoria şi să reaşeze piatra de temelie, şi-apoi piatră peste piatră, întru rezidire.
Atestată în secolul al XV-lea
Situată între localităţile Cerţeşti şi Cârlomăneşti, la 40 km nord-est de oraşul Tecuci, într-un cadru natural special (accesul se face pe drumurile judeţene 251A Tecuci – Corod şi 251B Corod – Cerţeşti), Mănăstirea Cârlomăneşti este moştenitoarea, peste veacuri, a tradiţiilor monahale din partea de nord a judeţului Galaţi, în care mărturiile referitoare la vechi aşezări sihăstreşti urcă până în secolul al XV-lea.
Prima atestare documentară a unei aşezări sihăstreşti în aceste locuri provine din anul 1445 şi a ajuns la public mulţumită eforturilor istoricului Paul Păltănea, în volumul „Vechi locaşuri de cult şi viaţa bisericească în sudul Moldovei până în anul 1864” (Ed. Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1987).
Potrivit amintitului istoric (care citează o serie de documente din arhivele Mitropoliei Moldovei), la 1445 domnitorul Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, „întăreşte boierului Mihail logofăt şi fratelui său, postelnicul Duma, două sate pe pârâul Bârzota, unde este Ciunca Stan şi unde a fost Ciunca Giurgea şi mănăstirea lui Ciunca Stan”.
Atestarea documentară nu se referă aşadar la ctitorie, care se pare că este mult mai veche, ci doar la una dintre primele distrugeri ale lăcaşului de rugăciune, produsă de pare de unul dintre numeroasele valuri de migraţie de parcurgeau sudul Moldovei în acele vremi.
Dau din nou tătarii
Refăcut după actul domnesc pomenit, schitul nu are parte de o existenţă liniştită decât un foarte scurt timp. Deşi era bine organizat pentru acea vreme (avea prisacă şi fântână, lucruri rare) el nu va rezista multă vreme, căci la 1466 se menţionează că Tatul de la Bârzota vinde „un loc din pustie pe Bârzota, anume unde a fost mănăstirea arsă de tătari”.
Referindu-se, probabil, la acelaşi schit, este menţionată, la 1448, de data aceasta la izvoarele pârâului Bârzota, o fântână numită „unde a fost Călugărul”, fapt ce ne face să presupunem că prima aşezare sihăstrească a avut o existenţă încă şi mai scurtă. Practic, într-un interval de nici trei decenii, schitul este deja de distrus de trei ori.
La aceeaşi fântână va face referire un document de la 1468, când domnitorul Ştefan cel Mare întăreşte lui Ştefu Cernătescu ţinutul de la „obârşia Bârzotei, la Fântâna Călugărului”, denumirea locului păstrându-se mai departe în conştiinţa localnicilor (conform lucrării „Peceţi ştefaniene la Dunărea de Jos”, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2004).
Încă trei ruinări, în secolele XVII-XVIII
Sihăstria va fi menţionată din nou, la sfârşitul secolului al XVII-lea, când stareţ era „popa Jora”, prilej cu care aflăm că aşezământul monahal trecuse prin clipe de grele cumpănă, căci fusese incendiată de un trăsnet la scurtă vreme după ce fusese refăcută „de la marile stricăciuni pricinuite de păgâni”, după un raid de pradă turcesc.
Mănăstirea va fi integrată în secolul al XVIII-lea curentului de înnoire duhovnicească promovat de Sfântul Paisie de la Neamţ, fiind un important centru monahal din sudul Moldovei.
La 1809, aşezământul este consemnat ca fiind metoc al Episcopiei Romanului, dar la 1821 biserica şi mănăstirea sunt complet distruse de eterişti şi de turci, călugării fiind nevoiţi să fugă pentru a-şi scăpa vieţile.
Puţinii monahi rămaşi au schimbat cu circa un kilometru locul mănăstirii, construind, până la 1824, o biserică de cărămidă, existentă şi astăzi. După 1864 această biserică a deservit credincioşii din localităţile din satele Cârlomăneşti şi Cerţeşti.
A şaptea distrugere, în 1957
La 1957 biserica este trăsnită, incendiată şi apoi părăsită, în ruină. Urmează patru decenii de abandonare, răstimp în care se părea că vechiului aşezământ i s-a pus cruce pentru totdeauna.
Şi totuşi, viaţa monahală se reia în septembrie 1997, când chiriarhul Dunării de Jos, arhiepiscopul dr Casian Crăciun (care pe atunci era doar episcop), hotărăşte reînfiinţarea mănăstirii. S-a amenajat întreg spaţiul mănăstiresc, pentru reluarea ritmului vieţii monahale, în pofida multor neajunsuri şi dificultăţi, începutul fiind în bordeie, sub pământ.
Ulterior, începând din 1999, s-a zidit din temelie biserica paraclis cu hramul „Sfinţii Mucenici Brâncoveni”, precum şi corpul nou de chilii, care au fost sfinţite în vara anului 2004.
Vechea biserică, aflată în curs de restaurare (în 1997 era un morman de cărămizi), este o construcţie simplă, fără turle, în formă de navă, în stil moldovenesc.
Vă mai recomandăm şi:
Biserica „Sfântul Gheorghe“ din Galaţi, deşi era veche de peste 300 de ani, a fost dată jos în anul 1962 din cauza ambiţiilor activiştilor de a „curăţa“ malul Dunării de astfel de clădiri „care propagau ideologii greşite“. Sub ruinele ei au fost îngropate şi pierdute vestigii arheologice de o valoare inestimabilă.
Patriarhul Atanasie Patelarie a slujit timp de 11 ani în biserica mănăstirii Sfântul Nicolae din Galaţi, după ce a fost alungat de turci din Constantinopole. El a fost patriarh în două rânduri. Prima oară a fost arestat şi întemniţat de turci, apoi izgonit, iar a doua oară a renunţat la scaun sub presiunea turcilor şi catolicilor.
Cazacul Ivan Stepanovici Mazepa continuă să fie, la 300 de ani de la moarte, sub „afurisenia” Bisericii Ortodoxe. A murit la Varniţa (în Basarabia) şi a fost înmormântat de şase ori pentru că de fiecare dată se găsea cineva să-l dezgroape. Ultimul mormânt cunoscut a fost într-o biserică din Galaţi, pe care comuniştii au demolat-o spectaculos: cu parâmele trase de nişte nave. Mazepa a dat numele a două cartiere centrale ale oraşului de la Dunăre.
Se încarcă comentariile...
