De unde vine celebra expresie „salvaţi de clopoţel“ şi ce legături surprinzătoare are cu pompele funebre şi medicina

De unde vine celebra expresie „salvaţi de clopoţel“ şi ce legături surprinzătoare are cu pompele funebre şi medicina

Un fel de clopoţel FOTO www.etfsverige.se

Inventarea anesteziei, pe lângă evidentele avantaje, a dat bătăi de cap mediclilor, care uneori nu mai reuşeau să-şi aducă pacienţii în simţiri. Câteodată, cei anesteziaţi cădeau într-o comă adâncă, de tip capaleptic, ce putea fi uşor confundată cu moartea. Pentru ca oamenii să fie îngropaţi de vii, un antreprenor englez de pompe funebre a lansat pe piaţă dispozitivul de salvare care a generat o expresie celebră.

Încă din antichitate, medicii au fost preocupaţi să găsească remedii pentru a combate durerea provocată de boală şi, mai ales, de procedurile chirurgicale. Fie că aveau de scos o săgeată din trupul unui rănit, că trebuiau să amputeze un picior zdrobit de o ghiulea sau, mai recent, să scoată un apendice, medicii aveau nevoie ca pacientul să poată să suporte durerea şi intervenţia, altfel totul ar fi fost în zadar.

Dacă tămăduitorii hipocratici foloseau diferite extracte de plante (hioscina, scopolamină, opiumul) pentru combaterea durerii, prin Evul Mediu a fost la mare trecere alcoolul de distilaţie, însă anestezia (aşa cum o ştim în zilele noastre) este o invenţie destul de recentă, adică de pe la jumătatea secolului al XIX-lea.

Inventatorul procedeului nu a fost considerat o vreme anonim, însă ulterior s-a acreditat ideea că ar fi fost doctorul englez Crawford William Long (1815-1878), ar fi efectuat prima anestezie cu eter pentru extirparea unei tumori a regiunii suboccipitale, în ziua de 30 martie 1842.

Însă Long nu s-a bucurat de niciun fel de recunoaştere în lumea ştiinţifică, dat fiind că nu şi-a comunicat rezultatele, căci primul care a făcut publică procedura, deci a fost creditat ca inventatorul anesteziei cu eter a fost dentistul William T.G. Morton (1819-1868), care este autorul primei comunicări pe data de 16 octombrie 1846.

Contează cine are un PR mai bun

„Uneori, chiar şi în ştiinţa medicinei, este ca ferma de găini pentru ouă. Nu contează cine a făcut oul, contează cine a cotcodocit mai tare. Doctorul Long a fost un pionier, însă dentistul Morton a avut un PR mai bun.  Aşa se-ntâmplă de multe ori în ştiinţă”, comentează cu umor situaţie mediul  Claudiu Constantinescu.

Totuşi nici dentistul Morton nu a ajuns în tratatele de anestezie, căci un alt englez, medicul John Snow (1813- 1858),  a fost declarat părintele anesteziei.  Snow a fost „anestezist şef” al Londrei şi a pus şi bazele teoretice ale procedurii medicale, în lucrarea „Despre inhalarea eterului în intervenţiile chirurgicale” (publicată la 1851), în care descrie cinci stadii ale anesteziei cu eter la om.

Tot Snow este cel care trece anestezia de la foarte periculosul eter la cloroform, administrând cu această din urmă substanţă peste 4000 de anestezii, fără nici un deces.

John Snow FOTO Wikipedia

Interesant este că deşi englezii se aflau în avangarda procedurilor de anestezie,  spitalele româneşti au ţinut şi ele pasul, în acele vremuri, cu progresul. Astfel,  în „Temesvarer Wochenblatt” din 13 februarie1847, apare un articol în care se raportează efectuarea de către chirurgii Mathyus Musil (1806-1889) şi Joseph Siehs (1813-1850) a unei anestezii cu eter sulfuric la spitalul militar din Timişoara. Se întâmpla la data de 5 februarie 1847 pentru o intervenţie de amputaţie a coapsei  bolnavului Nicolae Munteanu.

E drept, Timişoara nu era pe atunci sub jurisdicţie românească, aşa că avem şi un al doilea exemplu. Tot cam pe atunci se execută o anestezie cu eter şi la Iaşi. Intervenţia este menţionată în revista „Albina” nr.12, din 9 februarie 1847, în care într-un articol scris de Gheorghe Asachi se menţionează că la spitalul Sf.Spiridon a avut loc o anestezie cu eter pentru o amputaţie de coapsă făcută de dr. Gh.Cuciureanu.

Cocaină pentru pacientul meu!

Marea problemă a anesteziei (procedură care, fără îndoială, a scos chirurgia de sub zodia barbariei), a fost, la început, faptul că nu existau doze şi proceduri standard.

Desen din 1888, înfăţişând o anestezie la Universitatea din Boston. FOTO hartfordstage.org

Dozele se stabileau cam după ureche (scrierile lui Snow era prea puţin cunoscute), iar tragediile erau inerente. De altfel, anul anul 1848 înregistrează şi primul accident anestezic oficial, în care o tânără englezoaică de 15 ani „nu s-a mai trezit din anestezie”, prilej de mari controverse în jurul utilităţii şi dezavantajelor metodei.

În fine, treaba progresează (şi chiar deviază). Bunăoară, austriacul Karl Koller (1858-1914) şi-a comunicat rezultatele cu privire la folosirea cocainei pentru analgezie locală în oftalmologie. La o adică, distanţa dintre ochi şi nas este destul de mică.

O provocare pentru ciocli

Foarte interesant este că primii care au avut mari bătăi de cap din cauza anesteziei n-au fost neapărat pacienţii (conform butadei: „când eşti mort, nu-ţi mai pasă că eşti mort”), ci antreprenorii de pompe funebre.

Cam în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se dezvoltase o adevărată isterie în legătură cu faptul că oamenii decedaţi în spitale, după o operaţie cu anestezie, putea fi doar amorţiţi, nu morţi, deci exista riscul să fie îngropaţi de vii. Amestecul de macabru şi claustrofobie a determinat reacţii imediate în afacerea mortuară.

Fără îndoială, toată lumea a auzit de expresia „Salvaţi de clopoţel”, iar tentaţia imediată este ca ea să fie asimilată cu cursurile şcolare sau cu un cunoscut serial de comedie. Ei bine, nu-i de loc aşa. De fapt, ea vine de la invenţia unor firme de pompe funebre londoneze, care au contracarat riscurile anesteziei cu un dispozitiv a cărui utilitate n-a fost demonstrată niciodată: clopoţelul de pe mormânt.

De fapt, dispozitivul (în esenţă era vorba de o sfoară legată de mâna mortului şi de un copoţel pus pe mormânt) exista încă de dinaintea inventării anesteziei, însă era folosit foarte rar, îndeosebi de către familiile mai cu dare de mână şi mai cu frica de moartea aparentă (catalepsia poate apărea şi fără legătură cu anestezia, după cum o arată literatura medicală).

Un dispozitiv care n-a salvat de fapt pe nimeni

În perioada 1850-1880, însă, obiceiul a căpătat caracter de masă, fiind înfiinţate chiar patrule speciale, care avea misiunea să supravegheze cimitirele în eventualitatea că vreun mort se trezeşte şi trage de sfoara clopoţelului.

Cu toate acestea (şi în ciuda unor pseudo-statistici care indicau că unul din 25 de coşciugurile verificate până atunci avea urme de unghii pe interior, semn că „mortul” ar fi fost viu) nu s-a înregistrat nici măcar un singur caz oficial în care clopoţelul a salvat cu adevărat pe cineva.

Relevant în înţelegerea fenomenului este şi faptul că, în paralel cu extinderea afacerii cu clopoţei funerari, au apărut şi numeroase acuzaţii cum că totul este o mare escrocherie, cu scopul de a determina creşterea veniturilor firmelor de pompe funebre. 

Vă mai recomandăm şi:

Originea expresiei „a avea scaun la cap“, formularea imposibil de explicat în alte limbi. Explicaţiile lămuritoare ale istoricilor şi lingviştilor

Originea surprinzătoare a expresiei „A nimerit orbul Brăila“. De ce greşesc cei mai mulţi români atunci când o folosesc 

De unde provine expresia „Fata Morgana”. Fenomenul natural misterios a fost semnalat prima dată în Evul Mediu

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: