Cum funcţionează frica de Dumnezeu, din punct de vedere psihologic. Biserica: „Izvorul fricii de Dumnezeu nu este Dumnezeu, ci noi înşine“

Cum funcţionează frica de Dumnezeu, din punct de
vedere psihologic. Biserica: „Izvorul fricii de Dumnezeu nu este
Dumnezeu, ci noi înşine“

Foto: monden.acasa.ro

Expresia a fost folosită din cele mai vechi timpuri de către reprezentanţii bisericii, dar a intrat de ceva vreme şi în limbajul comun. Vizează, de cele mai multe ori, respectul pe care oamenii ar trebui să-l aibă faţă de divinitate, dar în special frica faţă de ceea ce li se poate întâmpla pentru lucrurile mai puţin bune pe care le-au făcut de-a lungul vieţii.

Ştiri pe aceeaşi temă

Din punct de vedere psihologic, frica de Dumnezeu induce de cele mai multe ori stări negative celor vizaţi  dintr-un motiv extrem de simplu. ”Frica este un mecanism de supravieţuire ce apare ca un răspuns la o ameninţare reală sau închipuită. De aici derivă o serie de stări conexe, cum ar fi neliniştea, tulburarea, înfricoşarea, teama, vulnerabilitatea, spaima, anxietatea, angoasele, grijile şi pedeapsa. Frica îi determină pe cei în cauză să devină ipocriţi, mincinoşi şi de rea credinţă”, explică psihologul Stelian Chivu.

Cele mai multe frici pe care oamenii le au provin din copilărie, iar frica de Dumnezeu este una dintre ele, spune Stelian Chivu, însă reprezentanţii Bisericii consideră însă că expresia amintită reprezintă pentru cei care la care se raportează mult mai mult decât educaţia pe care au primit-o în familie, societate, biserică sau la şcoală.

”Dacă ,,Dumnezeu este iubire”, este ,,Tatăl nostru ceresc”, este Părintele iubitor şi iertător din Pilda fiului risipitor, atunci de ce ,,frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”?  Este oare aceasta o contradicţie în termeni? Este oare absurdă, iraţională această alăturare a afirmaţiilor din Sfânta Scriptură? În niciun caz. Este, cel mult, o asociere de afirmaţii care ţin de categoria paradoxului. De altfel, Dumnezeu Însuşi este numit uneori Marele Paradox, căci ,,un Dumnezeu definit”(în termeni comuni)  ar fi  ,, un Dumnezeu finit”, şi atunci nu ar mai fi Dumnezeu. În ce cheie trebuie, totuşi, să interpretăm sintagma ,,frică de Dumnezeu”?  Spre exemplu, marele nostru teolog, Pr.Dumitru Stăniloae, arată că ,,frica de păcat sau de asimilare cu lumea este, în fond, frica de Dumnezeu”(Ascetica şi mistica). Aşadar, frica de Dumnezeu ar trebui înţeleasă ca teama copilului care se rătăceşte şi nu îşi mai poate găsi părinţii. E teama omului care simte că alunecarea inexorabilă, căderea continuă în materialitate îl privează de ocrotirea, dragostea, comuniunea către care Dumnezeu îi cheamă pe fiii Săi. Este teama de alunecarea spre neant, nefiinţă - din care am fost aduşi la existenţă - prin păcat, care este o mişcare iraţională a sufletului. Căci raţiunea, simţul comun dar mai ales conştiinţa ne atrag atenţia că ne îndepărtăm, prin păcat, de Izvorul vieţii - Dumnezeu şi ne îndreptăm spre moarte. Conştiinţa morală este ,,ochiul lui Dumnezeu din om”, nu e rezultatul exclusiv al educaţiei, eventual coercitive, pe care o primim încă din copilărie, cum încearcă să dovedească, mai nou, anumite curente din zona psihologiei”, explică preotul Sorin Marinescu, parohul bisericii ”Naşterea Maicii Domnului” din Brăila.

Efectele mentale, emoţionale şi fizice ale fricii

Frica în general face ca, la nivelul creierului, în persoana afectată să se declanşeze un proces chimic. 98% dintre frici au efecte negative la cei la care se manifestă, diferenţa de 2% fiind atribuită unor reacţii pozitive, necesare, cum ar fi frica de a-ţi pierde slujba, ceea ce îi face pe cei în cauză să devină mai dinamici şi să caute soluţii pe care altfel nu le-ar fi găsit, punctează Stelian Chivu. Când vorbim de frica de Dumnezeu, ne referim la acea temere ce ţine de pedeapsă pentru greşelile sau păcatele pe care respectivii le-au comis sau cred că le-au comis.

”Din punct de vedere mental, aceste persoane vor avea o minte limitată, programată, condiţionată şi vor rezona cu alte frici. O frică, conform legii rezonanţei, va atrage alte frici. Emoţional, corpul va produce adrenalină şi cortizon, care mai este numit şi hormonul fricii, al stresului. Emoţiile generate de frică sunt de cele mai multe ori confuze, cu vibraţie joasă. Fizic, frica generează transpiraţie, tremurat, probleme digestive şi gândire confuză”, detaliază psihologul Stelian Chivu.

Spiritual, frica de Dumnezeu este văzută de Biserică mai degrabă ca un început de trezire al omului, chiar dacă asta implică gânduri, emoţii şi trăiri fizice negative. ”Frica de Dumnezeu - ca frică de urmările păcatului - poate fi un semn incipient al credinţei în Creator (,,inceputul înţelepciunii”...), în atotperfecţiunea Sa, în virtutea căreia Dumnezeu este Iubire absolută, dar este şi Dreptate absolută. Există, potrivit Descoperirii lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură, judecata particulară, dupa moartea trupească, dar şi judecata de apoi (numită şi ,,înfricoşătoare”, căci înfricoşătoare sunt de fapt, adesea, urmările păcatelor noastre), la sfârşitul veacurilor. Uităm însă că Marele Judecător este Dumnezeu-Fiul - nu Tatăl sau Duhul Sfânt - Cel care S-a întrupat, şi-a asumat firea omenească, omenitatea, cu toate slăbiciunile, neputinţele, fricile ei (în afară de păcat); în consecinţă, la judecata finală va avea în vedere, ca Dumnezeu adevărat, dar şi om asemenea nouă, toate circumstanţele atenuante ale celor săvârşite de noi pe pământ. Va fi, de fapt, nu doar Judecător, ci şi Marele nostru Apărător”, punctează preotul Sorin Marinescu.

Paşi  simpli spre vindecare

Aşa cum aminteam anterior, fricile pot fi reale, cum este frica de întuneric sau frica de înălţime, dar fricile pot fi şi imaginare, existând de cele mai multe ori doar în mintea persoanei în cauză. ”Toate aceste frici induse din copilărie, printre care se numără şi frica de Dumnezeu, pot duce la tot felul de fobii, cum este demonofobia, ce se traduce prin frica de fantome şi alte astfel de entităţi. Frica de Dumnezeu este prezentă, din păcate, la majoritatea dintre noi. Din testele pe care le-am făcut cu studenţii mei, dar şi cu pacienţii, frica de Dumnezeu este prezentă la peste 90% dintre ei. Acest gen de frică este înţeleasă greşit de cele mai multe ori, fiind atribuită respectului şi smereniei pe care trebuie să o avem faţă de Dumnezeu. Când un copil aude cuvântul frică, el nu înţelege smerenie, umilinţă sau devotament, ci vede în spatele lui o imagine care pentru el este expresia fricii. Poate fi dezastrul provocat de un cutremur sau inundaţii. Ceea ce trebuie să se înţeleagă este că frica de Dumnezeu nu se poate manifesta la o persoană în acelaşi timp cu iubirea de Dumnezeu, pentru că din punct de vedere neuronal nu se pot transmite informaţii antagonice în acelaşi timp”, precizează psihologul Stelian Chivu.

Şi Biserica are un punct de vedere apropiat când vine vorba de raportarea noastră la acest gen de temere. ”Frica de Dumnezeu poate însemna frica de moarte veşnică, ce survine ca urmare a învârtoşării inimii şi eşecului pe drumul către desăvârşire sau ,,asemănarea cu Dumnezeu”. E frica omului care ştie şi simte că, într-o inerţie continuă a păcatului şi răutăţii, viaţa devine o întunecare progresivă a chipului luminos al lui Dumnezeu din el, redescoperit în pruncie prin Taina Sfântului Botez, dar obnubilat de ,,instincte, patimi şi conflicte” pe parcursul existenţei sale”, explică preotul Sorin Marinescu.

Cert este un lucru. Frica este una dintre cele mai puternice stări emoţionale. ”Când analizăm putem fricii şi pe cea a iubirii, iubirea este mai puternică, numai că omul trăieşte mult mai mult în frică decât în iubire şi este suficient să ne analizăm emoţiile dintr-o singură zi pentru a realiza acest lucru. Frica acţionează exact ca o rană, pentru că ea te soarbe de energie”, subliniează psihologul Stelian Chivu.

Reprezentanţii Bisericii consideră că, de fapt, sursa acestui gen de frică nu este Dumnezeu, ci chiar noi înşine, iar pentru a scăpa de ea, trebuie să o înlocuim cu o expresie la fel de cunoscută, dar care, din păcate, este pusă mai rar în practică. ”Izvorul fricii de Dumnezeu nu este Dumnezeu - care rămâne pentru noi toţi Părintele bun, blând şi iertător - ci suntem noi înşine, când resimţim coliziunea dintre păcatele noastre şi propria conştiinţă, nepotrivirea între decăderea noastră morală şi aşteptările pe care ştim că Părintele ceresc le are de la noi, fiii cei risipitori. Aşa cum este firesc ca faţă de părinţii noştri trupeşti să nu simţim frică, ci iubire, e firesc ca ,,frica de Dumnezeu” să nu devină derapaj spre depresie sau anxietate, ci să fie transfigurată, treptat, prin viaţă curată, în ,,iubire de Dumnezeu””, concluzionează preotul Sorin Marinescu.

Din punct de vedere psihologic, primul pas spre depăşirea fricii de Dumnezeu este conştientizarea faptului că acest gen de gînduri şi emoţii nu vor aduce nimic bun, fiind de preferat să trecem de la frică la iubire. ”Este bine să se înceapă cu lucruri aparent mărunte, cum ar fi să începem să iubim un copac, o floare, un copil, pentru că toate acestea vor duce către iubirea de Dumnezeu. Frica de orice sau oricine, inclusiv de Dumnezeu, nu este constructivă, ba mai mult decât atât afectează serios în timp sănătatea fizică, emoţională şi mentală a celor care o îmbrăţişează”, conchide psihologul Stelian Chivu.

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările