Cum a fost arestat în biserică fiul duhovnicesc al lui Arsenie Boca, în urma unei descinderi armate ca la război
0
Arsenie Boca l-a pregătit pe părintele Ioan Iovan, unul dintre marii teologi ai României, pentru a fi, în tinereţe, duhovnicul celei mai prigonite mănăstiri din timpul stăpânirii comuniste: Tudor Vladimirescu din Galaţi. Considerat duşman al poporului, părintele Ioan a fost arestat, împreună cu stareţa Veronica şi cu alte maici, în urma unei operaţiuni militare în forţă la care au participat sute de soldaţi.
Deşi există obişnuinţa ca numele părintelui Arsenie Boca să fie legat în special de Prislop, există numeroase dovezi că acesta a avut o influenţă importantă, inclusiv prin prezenţa sa fizică, în mai multe locuri din România.
Un astfel de exemplu este Tudor Vladimirescu din judeţul Galaţi, cea mai cunoscută mănăstire din sudul Moldovei, în ciuda faptului că este o aşezare monahală relativ „tânără”, de nici opt decenii.
La amintita mănăstire, Arsenie Boca, „sfântul Ardealului“, a avut un rol extrem de important în definirea conştiinţei teologice a părintelui Ioan Iovan (duhovnicul aşezării monahale, devenit apoi unul dintre cei mai importanţi eologi români) şi a măicuţei Veronica, una dintre cele mai cunoscute stareţe de pe teritoriul românesc.
Arsenie Boca a fost l-a pregătit personal pe duhovnicul de la Vladimireşti
Părintele Ioan Iovan a fost considerat fiul spiritual al părintelui Arsenie Boca. Acesta l-a pregătit special pentru a fi duhovnicul mănăstirii de la Tudor Vladimirescu, faţă de care avea sentimente speciale.
Tânărul profesor de religie Silviu Iovan (devenit Ioan prin tundere la mohahism) l-a cunoscut pe Arsenie Boca la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, loc în care a cunoscut-o, de altfel, în 1948, şi pe maicaVeronica, stareţa Mănăstirii Vladimireşti. În acel timp, era absolvent al facultăţii de teologie din Cluj şi era doctorand sub bagheta marelui teolog ortodox Dumitru Stăniloaie.
Stareţa era venită acolo în căutarea unui duhovnic pentru mănăstire, iar părintele Arsenie, care fusese câteva luni duhovnicul mănăstirii Vladimireşti, i-a spus măicuţei nişte vorbe vizionare: „Ţi-am pregătit un munte, dar lasă-l să mai crească!”
Maica stareţă Veronica de la Vladimireşti. Foto: ADJ
Pe 26 mai 1948, Silviu Iovan a fost hirotonit diacon, de către P.S.Nicolaie Popovici, episcopul Oradiei Mari – singurul episcop martir al Bisericii Ortodoxe de sub regimul comunist. Slujba de hirotonire a avut loc şi în prezenţa episcopului locului, cu aprobarea Sf.Sinod, la Sfânta Mănăstire Vladimireşti, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Pe 7 noiembrie 1949 tânărul diacon Silviu Iovan a fost tuns în monahism, de către Preasfinţitul Antim Nica, episcopul Galaţiului, la mănăstirea de călugări Sihastru de lângă Adjud, primind numele de Ioan.
Între 1948 şi 1955, părintele Ioan a slujit la mănăstirea Vladimireşti, loc în care a fost admirat până la veneraţie de credincioşii ortodocşi, spre disperarea regimului comunist. De altfel, după cum vom arăta în continuare, presiunile comuniştilor asupra mai-marilor bisericii au jucat un rol determinant în întreaga poveste.
Trădarea mai-marilor Bisericii faţă de părintele Ioan
Chiar dacă în perioada războiului mănăstirea Tudor Vladimirescu s-a aflat în calea tuturor armatelor, nici germanii şi nici ruşii n-au îndrăznit să se atingă de aşezarea monahală, pe care au tratat-o cu profund respect.
Mănăstirea Tudor Vladimirescu. Foto: ADJ
Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre stăpânirea bolşevică din România, care a încercat să folosească uriaşa admiraţie a populaţiei faţă de părintele Ioan şi faţă de maicaVeronica pentru a-şi amplifica propaganda în favoarea colectivizării. Comuniştii mizau pe faptul că la marile sărbători creştine la mănăstire ajungeau între 10.000 şi 30.000 de oameni.
Cum părintele Ioan şi maica Veronica au refuzat să fie activişti bolşevici, autorităţile acomuniste au pornit o prigoană fără seamăn împotriva acestora, iar mai-marii Bisericii au fost, din păcate, parte a acestui scenariu diabolic.
Totul a pornit de la un pretext cumva banal. La sugestia măicuţei Veronica, părintele Ioan a adus inovaţia desei împărtăşiri cu Hristos Euharistic, aşa cum făceau primii creştini. Fiind singurul preot care se ocupa de miile de credincioşi veniţi la locul sfânt şi sfinţitor, pentru a-i ajuta pe toţi, părintele Ioan a trecut - cu binecuvântarea P.S. Nicolae Popovici - la spovedania în comun (cu dezlegările de rigoare).
Ideea a atras însă nemulţumirea unor înalţi prelaţi, care deja erau presaţi de autorităţi să pună Biserica în slujba stăpânirii bolşevice. La acuzaţiile că spovedeşte în bloc, părintele răspundea, însă, cu înţelepciune: “Şi diavolul fură sufletele tot în bloc!”
A fost însă un motiv pentru Patriarhie de a-l considera necanonic şi la ordinul organelor statului, încep presiunile asupra părintelui Ioan şi a mănăstirii Vladimireşti. Este somat să nu mai slujească, să nu mai predice, ori să accepte transferul la altă mănăstire sau în Bucureşti, iar în ultimul rând să-şi ia concediu medical. Aceste somaţii, după cum au recunoscut ulterior cei din conducerea Bisericii, erau „din raţiuni de stat”.
Arestarea din mănăstire, după un desant ca la război
În 27 ianuarie 1955 avea să se declanşeze una dintre cele mai urâte operaţiuni în care a fost parte BOR. În acea zi a avut loc, la Consistoriul eparhial monahal din Bucureşti, procesul de caterisire al părintelui Ioan, în lipsă, pentru a putea fi dat mai uşor pe mâna autorităţilor.
Pe 21 februarie 1955, părintelui i s-a înmânat sentinţa de caterisire şi excludere din monahism, pe care acesta o considera, însă, ca netemeinică în faţa Lui Dumnezeu. Ca urmare, continuă să slujească şi să-l mărturisească pe Hristos cu aceeaşi dăruire ca şi până atunci. Acest „afront” nu rămâne însă nepedepsit.
Pe 29 martie 1955, sute de soldaţi înarmaţi au invadat în forţă mănăstirea şi l-au arestat pe părintele Ioan, dar şi pe măicuţa Veronica şi pe maicile din Comitetul de conducere, în frunte cu maica Teodosia şi maica Mihaila Nicoară, secretara mănăstirii. Toţi aveau să ajungă la închisoare, pentru pricini închipuite.
De altfel, un an mai târziu mănăstirea Vladimireşti a fost desfiinţată, iar maicile împrăştiate. Vreme de câteva decenii, aşezământul monahal ridica de maici din banii lor şi ai credincioşilor a fost transformat în cămin pentru copiii cu handicap sever, sfânta biserică fiind magazia instituţiei.
Procesul părintelui Ioan Iovan a fost, cum era de aşteptat, un simulacru. Sentinţa dată a fost condamnarea la moarte, comutată apoi în muncă silnică pe viaţă. Executarea sentinţei a început la Penitenciarul Semicerc din Galaţi, chiar în celula unde a zăcut Iuliu Maniu, în condiţii de exterminare.
Părintele Ioan Iovan. Foto: Wikipedia
A contractat un T.B.C. ganglionar, iar din cauza mizeriei şi frigului, i-au crăpat mâinile până la os. Cu toate acestea, făcea eforturi supraomeneşti, ca să se roage de fiecare dată în poziţia de rugăciune, în picioare. A fost transferat la spitalul închisorii Văcăreşti.
A urmat apoi să slujească în principalele închisori politice ale ţării: Jilava, Gherla, Aiud. Refuzând reeducarea, a fost totuşi eliberat de la Aiud, în urma unui decret de amnistiere, la 1 august 1964.
Judecat de comunişti după legea Bisericii
În 1966, continuându-şi misiunea de preot, aşa cum a făcut şi în închisoare de altfel, i s-a înscenat un nou proces, fiind judecat în stare de libertate, pentru “abuz de funcţie”, respectiv oficierea Sfintelor Taine - spovedanie şi împărtăşanie – deşi era caterisit.
A fost din nou condamnat şi obligat să execute pedeapsa prin muncă. După eliberare, între 1967 si 1969 a locuit în cartierul Balta Albă, dar era ţinut sub aceeaşi minuţioasă supraveghere de catre Securitate.
În august 1970, mergând la Tecuci, în scopul de a încuraja credinţa soborului risipit al mănăstirii Vadimireşti, a fost arestat a treia oară şi dus la închisoarea din oraş. In acelaşi an în octombrie a fost condamnat la un an închisoare, pentru tulburarea liniştii publice.
În august 1971 a fost eliberat din închisoare, dar urmărit în continuare, deveni ţinta unor calomnii şi scenarii compromiţătoare. În această atmosferă tensionată, a început sa se preocupe de revenirea în cler, însă a fost refuzat sistematic, fiind plimbat, ca de la Ana la Caiafa, între conducerea BOR şi instituţiile statului.
Redevine preot după un sfert de secol de alungare
În sfârşit, pe 26 iunie 1979 (chiar de ziua de naştere) după 24 de ani de caterisire, a obţinut aprobarea de a sluji oficial. A fost trimis la mănăstirea Cernica, unde i s-a permis să slujească odată pe săptămână, iar în 1980 i se dă voie să oficieze Sfânta Liturghie la mănăstirea Plumbuita din Bucureşti.
În 1991 a fost transferat la mănăstirea Recea, lângă Tg.Mureş. Ajunge să fie considerat cel mai mare duhovnic al Ardealului şi chiar al întregii Biserici, devenind un adevărat “arbitru al eleganţei” - al lui Hristos - pe pământ.
A predat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia. Moare pe 17 mai 2008, la mănăstirea Recea.
Se încarcă comentariile...
