Cum au falsificat comuniştii istoria unei bătălii între români şi turci, pentru a nu-i supăra pe ruşi. Miza: un monument grandios
0
Decizia a fost parte a „marii revoluţii culturale” ordonată de Nicolae Ceauşescu cu prilejul celebrei Plenare a CC al PCR din iulie 1971, atunci când dictatorul a ordonat, practic, să se rescrie istoria. În paralel, s-a interzis difuzarea "muzicii decadente" la radio şi TV, s-au interzis sute de scriitori şi mii de cărţi şi s-a cerut o nouă „ofensivă propagandistică”.
Categoric, nu mai încape niciun fel de îndoială că istoria românilor este plină de „ajustări” (multe cu caracteristici de fals grosolan), făcute de-a lungul timpului, din raţiuni care ţin de culoarele întortocheate ale diplomaţiei, dar şi de concepţia ideologică a celor care au condus ţara în diferite perioade.
Unul dintre multele exemple de acest fel este legat de una dintre cele mai mari bătălii româno-turce din istoria neamului, respectiv cea de la Cahul, din anul 1574, care, patru secole mai târziu, a fost mutată din condei, fără jenă, vreo 40 de kilometri mai spre nord-est, în apropiere de satul gălăţean Roşcani.
Motivul acestei surprinzătoare relocări stă în dorinţa autorităţilor comuniste din România de a rescrie cumva istoria neamului, după modelul deja celebrei revoluţii culturale chineze (care i-a inspirat lui Nicolae Ceauşescu, printre altele, numeroase monumente fără substanţă istorică, dar şi construcţii megalomanice precum Casa Poporului).
Una peste alta, în acel moment (mai exact în 1974, la împlinirea a 400 de ani de la bătălia menţionată) s-a ordonat construirea unui mare monument care să-l glorifice pe domnitorul moldovean Ioan Vodă cel Cumplit, într-o încercare (destul de bizară, de altfel) de i se schimba renumele în „cel Viteaz”.
Însă cum intenţiile românilor se ciocneau cu interesele bolşevicilor ruşi (să nu uităm că oraşul Cahul – locul adevărat al luptei - se afla pe atunci pe teritoriul URSS (azi este în Republica Moldova), s-a preferat falsificarea istoriei ca să nu se supere „marele prieten de la răsărit”.
Harta Wikimapia a monumentului de la Roşcani, Galaţi.
Revoluţia culturală care a declanşat falsificarea istoriei
Pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat în februarie-iunie 1574 (adică acum 442 de ani) este necesar să dăm deoparte toate cărţile de istorie publicate în perioada comunistă, mai exact cele dintre 1971 şi 1989, care sunt contaminate de una dintre cele mai ciudate „revoluţii culturale” care au avut loc pe aceste meleaguri.
În fapt, totul a început în februarie 1970, într-o şedinţă a Secretariatului PCR. Ceauşescu tocmai se întorsese dintr-o vizită de lucru în Asia, prilej cu care rămăsese uimit de modul cum făceau lucrurile tovarăşii din extremul Orient.
„L-a nenorocit de-adevărat vizita făcută în Coreea de Nord şi în China. Pentru că acolo a fost gâdilat în forma ultimă dorinţa lui primitivă de măreţie”, consemna recent scriitorul Gabriel Liiceanu, într-o amplă analiză făcută fenomenului „cultural” de după 1970.
La şedinţa din 1970 a fost luată în discuţie tema cinematografiei, pe care Ceauşescu o considera needucativă pentru tineri. A fost aspru criticat filmul „Reconstituirea”, de Lucian Pintilie, iar Ceauşescu a afirmat că „omul care nu scrie pentru întregul său popor nu este poet”.
Ulterior, în februarie 1971, au fost elaborate tezele Plenarei CC al PCR prin care România trecea într-o nouă fază a dictaturii comuniste: tâmpirea maselor sub pretextul unei revoluţii culturale (de inspiraţie chineză şi nord-coreeană). În paranteză fie spus, efectele măsurile „culturale” aplicate atunci poporului român se mai văd, în mentalitatea românilor, cumplit de clar, chiar şi acum, deşi au trecut 45 de ani, din care 26 de ani de democraţie...
Dar să amintim câteva dintre „tezele” impuse poporului: interzicerea muzicii „decandente” (!) la radio şi la televiziune, interzicerea băuturilor alcoolice în centrele universitare, participarea tinerilor la mari proiecte de construcţie ca parte a muncii patriotice, intensificarea educaţiei politico-ideologice în şcoli şi universităţi, intensificarea propagandei politice folosind radioul, televiziunea, cinematografia, editurile, Uniunea Artiştilor Plastici etc.
Trupa Phoenix a fost una dintre victimele „noii orientări culturale“ Foto: Arhiva Adevărul
A apărut un nou index de cărţi interzise, iar sute de mii de volume ale unor scriitori „retrograzi”au fost scoase din biblioteci şi trimise la topit. S-a dispus înfiinţarea de şcoli ideologice zonale (un fel de „şcoli profesionale” pentru activişti) şi s-a dispus o adevărată ofensivă de „reparare a istoriei”. În fapt, de falsificare a adevărului istoric, după cum avea să se constate ulterior.
Este cumva hazlie declaraţia făcută în urmă cu câţiva ani pentru „Adevărul”, cu referire la acest episod, de către Mircea Baniciu, pe atunci component al trupei Phoenix. Rock-eri, deci interzişi (mai precis obligaţi să cânte numai piese româneşti) pe motive de „muzică decadentă”. „Eu eram uimit, într-un anume fel: domnule, cum să cântăm folclor? Cântam Donovan, cântam Bob Dylan, cântam, mă rog, din cântăreţii la modă. Eram fani ai cântăreţilor de folk american”, a declarat Mircea Baniciu.
Adevărul despre războaiele lui Ioan Vodă
Revenind la motivul de bază al acestui articol, se cuvine să spunem că, pentru a putea să înţelegem cum trebuie istoria evenimentelor de la 1574 nu trebuie, aşadar, să citim manualele de istorie după care am învăţat noi şi părinţii noştri, ci trebuie să explorăm faldurile timpului, în vremea marilor cronicari moldoveni.
Astfel, atât Grigore Ureche, cât şi Nicolae Costin (fiul lui Miron Costin) poziţionează bătălia dintre moldoveni şi turci, din 1574, pe malul de est al lacului Cahul, nicidecum dincoace de Prut.
Potrivit amintiţilor cronicari, în februarie 1574 turcii au hotărât dublarea tributului la 80.000 de galbeni, însă Ioan Vodă cel Cumplit a refuzat, astfel că a început conflictul. În fapt, a urmat cea mai glorioasă campanie militară purtată de domnitorul moldovean, care până atunci era cunoscut mai ales pentru sadismul de care dădea dovadă în guvernarea ţării, dar şi pentru câteva reforme administrative interesante.
Iată cum îl descrie pe domnitor (pe baza a nenumărate documente istorice), în revista „Historia”, cercetătoarea Irina Maria Manea: „Schimbă capitala de la Suceava la Iaşi, ia măsuri în favoarea oamenilor de rând, bate monede de aramă care cresc avuţia ţării, reglementează contribuţiile fiscale. Ura boierimii şi clerului faţă de el nu îl împiedică să rămână fidel principiilor sale”.
În conflictul cu turcii (şi aliaţii acestora), o primă luptă a dus-o, pe 24 aprilie 1574, la Jilişte în judeţul Vrancea, unde Ioan Vodă cel Cumplit a învins armata lui Alexandru Vodă al Munteniei, care sprijinită de otomani a încercat să îl pună domn al Moldovei pe Petru Şchiopul.
Cum roata istoriei se-ntoarce deseori, în urma victoriei de la Jilişte, Ioan Vodă cel Cumplit l-a numit la conducerea Ţării Româneşti pe Vintilă Vodă, fiul lui Pătraşcu cel Bun, după care s-a îndreptat spre Brăila, oraş în care s-a refugiat Petru Şchiopul. Domnitorul moldovean obţine o nouă şi deosebit de sângeroasă victorie, iar apoi le oferă şi sprijinul cazacilor la Bugeac, nimicind armata otomană din sudul Moldovei (incluzând aici, evident, şi Basarabia).
„Pe urmă Ion Vodă a stăpânit şi cetatea Brăila, unde a tăiat turci de laolaltă (...) fără a lăsa un suflet viu dintr-înşii, apoi a mai luat de la turci Chilia şi Akkermanul, arzîndu-le...”, scrie cronicarul Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin.
Ioan Vodă cel Cumplit (Domnitor al Moldovei 1572-1574).
Acest afront nu avea să rămână însă nepedepsită de către otomani şi aliaţii lor. Astfel, în vara anului 1574, o armată formată din turci, tătari şi munteni au pornit într-o expediţie în Moldova. Ioan Vodă cel Cumplit a respins atacul tătarilor, iar apoi a urmat bătălia decisivă de la Cahul (de fapt de la Podul lui Raşcu), din 10 iunie 1574.
Domnitorul „formează cea mai însemnată artilerie a timpului” (potrivit istoricului Dinu Giurescu), însă cele 200 de tunuri aliniate în luptă nu-l ajută prea mult, căci ghinionul face ca în ajunul bătăliei să se stârnească o ploaie care udă praful de puşcă.
„Ci moldovenii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară au să izbândească. Şi multă moarte s-au făcut intre amândoao părţile, că nu era loc a călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa mai apoi să bătiia de aproape, cât şi mâinile le obosisă şi armile scăpa. Acela praf să făcusă, cât nu sa cunoştiia care de care-i este, de săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia dispre amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine daua”, a descris lupta de la Cahul, cronicarul Grigore Ureche, în „Letopiseţul Ţării Moldovei”.
Învinsă, armata lui Ioan Vodă se refugiază pe un deal din apropiere (de lângă localitatea basareabă Râşcani), unde mai încearcă o palidă rezistenţă în 11 iunie 1574, însă este decimată de turcii mult superiori numeric.
După o rezistenţă eroică, Ioan Vodă cel Cumplit s-a predat, primind în schimb promisiunea că răzeşii săi vor fi lăsaţi în viaţă. Domnitorul moldovean a avut însă o moarte cumplită, cum i-a fost şi numele. Turcii l-au decapitat în timpul aşa-ziselor negocieri, apoi l-au legat de patru cămile, care l-au rupt în bucăţi.
Ce mi-i Râşcani, ce mi-i Roşcani?
Revenind în anul 1971, se cuvine să spunem că toate judeţenele de partid au primit ordin să se ocupe, neîntârziat, de construirea de mari monumente care să glorifice trecutul înaintaşilor.
Cum în judeţul Galaţi nu prea existau astfel de simboluri, prim-secretarul PCR din acea vreme (cunoscutul Constantin Dăscălescu, pe care revoluţia din 1989 l-a prins prim-ministru al României) a convocat în grabă o şedinţă în care s-au cerut soluţii, iar cea mai la îndemână a părut ridicarea unui monument în onoarea lui Ioan Vodă, mai ales că deja se ceruse „de la centru” ca în manuale să nu mai fie menţionat ca fiind „cel Cumplit”, ci „cel Viteaz” (la fel cum Mircea cel Bătrân se convertise în Mircea cel Mare).
Monumentul de la Roşcani Galaţi Foto: Arhivă
Ca loc al monumentului a fost ales un deal de lângă satul Roşcani (la circa cinci kilometri de sat şi la vreo 12 km de Prut), iar alegerea a avut un dublu scop. Primul era acela de a acredita ideea că acolo s-a purtat glorioasa luptă a lui Ioan Vodă cu turcii (pe principiul: ce mi-i Râşcani, ce-mi-i Roşcani?). Al doilea, pentru a valorifica „în interes patriotic” o sărbătoare câmpenească (Sărbătoarea Bujorului), care se ţinea de sute de ani în pădurea de stejar din apropiere.
Lucrarea a fost încredinţată sculptorului gălăţean Gheorghe Turcu (artist care, cumva cinic, după ce că are nume de... otoman, în 1980 avea să fugă din ţară pentru a se stabili în Australia), iar în 1976 a fost instalată cu mare pompă, pe câmpul de lângă Roşcani.
„După inaugurarea monumentului, în 1976, fiecare şcoală din satele din judeţ avea ordin să ducă acolo, de Sărbătoarea Bujorului, elevi îmbrăcaţi în pionieri pentru a organiza o amplă paradă. Se adunau mii de copii, veneau şi militari, pentru a comemora bătălia de Roşcani. Era oarecum ciudat, pentru că toţi ştiam că bătălia fusese în iunie, iar sărbătoarea era organizată în mai, dar ordinul era ordin. Mai apoi am aflat că nici măcar nu fusese vreo bătălie acolo, dar deja nu mai conta: toată lumea se obişnuise cu ieşirea la iarbă verde din luna mai”, ne-a povestit profesoara pensionară Rodica Totolici.
O tradiţie care moare din cauză c-a fost confiscată de politică
Cum spuneam, în zona unde a fost amplasată statuia lui Ioan Vodă se ţinea, de sute de ani o petrecere câmpenească: Sărbătoarea Bujorului.
Pădurea de stejar din apropiere (în prezent arie naturală protejată) era înţesată cu mii de bujori de stepă superbi, adaptaţi la condiţiile din poienile largi dintre copacii seculari. De aceea, în preajma marii sărbători a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ţăranii din satele din zonă se întâlneau acolo, la horă şi distracţie.
„Plantarea” statuii a dat prilej autorităţilor comuniste să dea o notă propagandistică sărbătorii, iar totul a căpătat aspect organizat. Cooperativele agricole aveau obligaţia să facă acolo expoziţii de recolte şi tractoare, cei de la întreprinderile socialiste de comerţ şi alimentaţie publică duceau mărfuri, mici şi bere, instituţiile de cultură erau trimise să facă tot felul de spectacole (patriotice), se ţineau discursuri proletare samd. Plăcerea unei petreceri câmpeneşti era deja pervertită într-un instrument de propagandă.
De altfel, circul politic a continuat şi după 1989, mai toate partidele mergând în „pelerinaj” la Sărbătoarea Bujorului, care ani de-a rândul a fost organizată pe cheltuiala oraşului Târgu Bujor (aflat la 25 de kilometri distanţă). Evident, locul era înţesat cu aplaudaci de partid, care încercau să facă profit electoral pe seama mulţimii adunate la concerte. Însă poporul s-a cam prins de manipulare, iar participarea la sărbătoare a fost din ce în ce mai redusă.
Ultima ediţie a Sărbătorii Bujorului (2014) Foto: L.G.
Din 2015, după ce primar al oraşului a fost ales un candidat independent, Târgu Bujor a încetat să mai finanţeze Sărbătoarea Bujorului, aşa că, în lipsa berii, micilor şi a artiştilor plătiţi cu bani publici sau „donaţi” de partide, tradiţia a murit. Lucru care se pregăteşte să-l facă şi statuia lui Ion Vodă, rămasă în completă paragină în ultimii 26 de ani.
Un monument impunător ajuns într-o stare ruşinoasă
Chiar dacă scoatem din ecuaţie faptul că monumentul de la Roşcani nu este amplasat pe adevăratul loc al bătăliei lui Ioan Vodă cu turcii, statuia nu-şi poate pierde caracterul istoric şi nici pe cel cultural.
La urma-urmelor, voievodul chiar a existat, iar efortul artistic al sculptorului Gheorghe Turcu este de apreciat. Statuia din bronz are peste trei metri înălţime şi cântăreşte aproape o tonă. Soclul monumentului, din beton placat cu travertin are şi el circa şase metri, ceea ce duce înălţimea totală la aproape 10 metri.
În plus, totul este aşezat pe o movilă artificială din pământ, cu vreo 10 metri mai înaltă decât restul terenului, ceea ce face ca totul să pară grandios, mai ales că la monument se ajunge pe o alee lungă de 100 de metri, mărginită de stâlpi din beton şi (cândva) de lanţuri. În faţa monumentului, de la amintita alee, se urcă circa 20 de trepte, pe trei etape, ceea ce dă şi mai multă monumentalitate complexului.
Zona avea numeroase elemente decorative (mari ghivece de piatră, pentru flori, suprafaţe acoperite cu dale, etc), însă mare parte dintre ele au dispărut, fiind furate. Şi placa din bronz a monumentului, grea de vreo 30 de kilograme, a fost furată, la fel ca şi o parte din plăcile din travertin ale soclului.
Din păcate, autorităţile nu reuşesc să se pună de acord pentru reabilitarea monumentului. Fiind considerat un monument de clasă B (adică de interes local) acesta ar trebui să fie îngrijit de comuna Băneasa (aflată la 15 de kilometri), pe al cărei rază administrativă este situat.
Primarul respectivei comune, însă, spune că nu are nici bani şi nici interes să cheltuie pentru un monument aflat în câmp, aşa că arată cu degetul spre Consiliul Judeţului şi către Direcţia de Cultură. Între timp, monumentul se tot degradează şi e doar o chestiune de noroc că până acum nu s-a gândit nimeni să dea jos statuia (nepăzită) ce conţine o tonă de bronz şi să o transforme în bani.
Se încarcă comentariile...
