Cum se făcea plajă la Dunăre în urmă cu peste un secol. Imagini şi mărturii despre romantica plajă Cocuţa
0La începuturile ei, acum un secol şi jumătate, cocheta plajă a fost martora obiceiurilor îndrăzneţe importate din Vest de către bogătaşii secolului al XIX-lea. Promovată insistent în perioada comunistă, plaja a ajuns acum un paradis mizer şi uitat.
Oarecum paradoxal, dată fiind starea ei actuală, plaja Cocuţa este un adevărat mit pentru trăitorii la Dunărea de Jos. Chiar dacă unii şi-o amintesc mai cu seamă din perioada comunistă, când devenise unul dintre cele mai importante locuri de distracţie ale populaţiei din oraşele Galaţi şi Brăila, istoria ei este mult mai amplă şi mai interesantă, întinzăndu-se pe mai bine de un secol şi jumătate.
Potrivit relatărilor presei, dar şi din scrierile unor oameni de seamă care a tranzitat Galaţiul de la revoluţia paşoptistă încoace, Cocuţa este un loc născut din nevoia pe alocuri clandestină a unora de a copia moda plajelor de bon ton din marile oraşe europene.
Iar începutul nu a fost deloc simplu, căci demersul intra în flagrantă opoziţie cu principiile morale ale acelor vremuri, dar dădea şi apă la moară ziariştilor care obişnuiau să critice excesele „beizadelelor” marilor familii boiereşti sau burgheze.
Mamaia de acum, precum Cocuţa de acum un secol şi jumătate
La începuturile ei, cam între Revoluţia paşoptistă şi Războiul de Independenţă, plaja de peste fluviu (este pe malul tulcean, chiar în faţa Galaţiului) era cunoscută doar de pescarii lipoveni, care o numeau „Soreaua”, deoarece acolo obişnuiau să-şi lase năvoadele la uscat şi, uneori, să facă şi ei o baie de soare, mai ales în toamnele târzii sau în primăverile timpurii.
Locul, aflat între malul lin cu apă mică al Dunării (pe o porţiune de o sută de metri lăţime apa de-abia ajunge la piept) şi o pădure luxuriantă de sălcii (care, acum, evident, a căzut sub topoarele tranziţiei), era binecuvântat cu o plajă naturală excelentă – lungă de vreo 400 de metri şi lată de vreo 100 – acoperită cu un nisip fin, adus de desele viituri de primăvară. Pentru amatorii de ştiinţe exacte, dăm şi coordonatele GPS: 45°25'0"N, 28°3'12"E.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul unei oarecare reforme a relaţiilor sociale - clasa feudală cu ritualuri scorţoase lăsa loc unei burghezii mult mai deschisă la nou - tinerii de bani gata („beizadelele” acelor vremuri, cum s-ar spune) au pus ochii pe „soreaua” pescarilor, pe care au socotit-o un loc tocmai bun pentru distracţie de tip parizian.
Fără îndoială, obiceiurile de la malul Senei erau modele puternice şi pe atunci, chiar dacă pudoarea românescă, adânc înrădăcinată în mentalitatea poporului, nu prea se potrivea cu libertinismul franţuzesc.
Carte poştală cu plaja Cocuţa. FOTO colecţia BVAU Galaţi
Ce-i drept, locul se potrivea scopului, căci era vizibil şi totuşi ascuns, precum cluburile exclusiviste de azi, din celebra staţiune marină Mamaia. Plaja se zărea de pe malul gălăţean, dar nu era clar ce-i acolo decât dacă ajungeai la faţa locului. Dar ca să ajungi acolo aveai nevoie de o barcă bună, sau să treci cu podul umblător (strămoşul bacului), care necesita o mică avere.
Mai mult decât atât, în acest din urmă caz trebuie să aibă cine să te călăuzească pe cărările ascunse de prin lunca mlăştinoasă, brăzdată de canale şi acoperită cu sălcii şi păpuriş des ca peria. Căci de la locul unde acosta podul umblător şi până la „soreaua”pescărească era de mers mai bine de un kilometru prin desişul mlăştinos.
Chiar şi aşa, până către finalul secolului al XIX-lea, pe amintita plajă s-au organizat destule distracţii de tipul celor importate de la Paris. Ceva serate (ţânţarii dobrogeni s-au dovedit totuşi mai aprigi decât cei parizieni), echitaţie, picnicuri. În monografiile mai multor vechi familii burgheze din Galaţi este amintit frecvent locul, ca fiind special şi nonconformist.
„Îi ruşinează pe părinţii lor sorindu-se despuiaţi”
Însă chiar dacă monografiile familiilor avute încercau să dea un parfum romantic evenimentelor de pe plaja Cocuţa, presa nu era la fel de îngăduitoare.
Bunăoară, chiar în preajma cumpenei dintre secolele XIX şi XX, gazeta poporanistă săptămânală „Avântul” îi înfiera aproape cu mânie proletară pe petrecăreţii de pe plaja de peste Dunăre.
„Este un loc al pierzaniei, unde ies la vedere cele mai urâte obieceiuri aduse de peste mări şi ţări. Tineri care n-au ştiut a câştiga prin truda lor nici o para chioară, trăind doar pe spinarea îniantaşilor, îi ruşinează pe părinţii lor sorindu-se despuiaţi”, scria amintita gazetă.
Fotografiile păstrate din perioada interbelică arată plaja Cocuţa ca pe un loc aglomerat, unde „a umbla despuiat” nu înseamnă nici pe departe ceea ce înseamnă astăzi. Costumele de plajă acopereau aproape tot, în majoritatea cazurilor la vedere rămânând doar braţele şi picioarele (de la genunchi în jos). Pe de altă parte, încă nu inventaseră nici bikini şi nici tanga.
De la beizadele, la lefegii
Însă elitismul plajei n-a ţinut mai mult de câteva decenii, căci lumea obişnuită (lefegiii, cum li se zicea pe atunci) a început să dea năvală acolo, ca să se simtă şi ea, la o adică, privilegiată. În perioada interbelică, deja se dusese vestea despre frumosul loc, care deja era frecventat duminica de sute, chiar mii, de oameni.
Pe atunci s-a născut, de altfel, actualul nume al plajei – „Cocuţa” – care este o trimitere directă la creşterea natalităţii pe seama relaţiilor încinse de statul la soare cu o îmbrăcăminte sumară.
Aşa arătau costumele de baie acum un secol. FOTO colecţia BVAU
Însă nu doar natalitatea a crescut pe baza amintitei plaje. Cum este şi normal, în jur au şi început să se înfiripe tot felul de negustorii sezoniere, mai ales tarabe cu bragă şi sifon (căci acolo apa potabilă a fost şi este o mare problemă), dar şi cu covrigi, dulciuri şi mărunţişuri.
Faptul că vadul distracţiei prinsese contur este confirmat, în anul 1938, de un document oficial prin care Administraţia Brăila (care avea în responsabilitate zona pe atunci) dă în proprietatea localităţii I.C. Brătianu terenul de 56 de hectare pe care se află „Plaja Insula şi vecinătăţile ei, în vederea folosirii pentru scopul de agrement, păşunat şi pentru strângereaa nuielelor pentru întărirea digului”.
Chiar dacă după 1948 vegetaţia forestieră a fost administrată de Regia Pădurilor, în 2010 justiţia română a reconfirmat proprietatea administraţiei publice de la IC Brătianu asupra locului. Dar să ne întoarcem la jumătatea secolului trecut.
Prima iniţiativă de amenajare a plajei (pe atunci i se spunea „Insula”, căci chiar există o mică insulă la sud de ea) a avut loc chiar în 1938, când, potrivit unui document emis de comuna IC Brătianu şi păstrat la Arhivele Statului, s-a cerut „înfiinţarea unei cherhanale cu loc de gătit peştele pentru muşterii”.
Plaja Cocuţa în 1974. FOTO facebook/valiza cu fotografii
Nu cunoaştem dacă solicitarea a fost aprobată şi a fost pusă în aplicare, însă este cert că după Al Doilea Război Mondial şi până în 1989 în zonă se putea cumpăra un peşte bun şi ieftin, e drept de la pescarii care-şi îmbiau cumpărătorii pe tarabe improvizate din lăzi din lemn.
De la entuziasm , la paradisul uitat
Oarecum surprinzător (ideologic vorbind), cei care i-au intuit cel mai bine potenţialul turistic au fost comuniştii. În perioada „roşie”, plaja Cocuţa a devenit un fel de „flower-power” local, căci acolo mergea „oamenii muncii” dezinhibaţi, care ştiau să se distreze.
Cam prin anii ’70 (din ce zic localnicii) a fost ridicat un restaurant impozant, denumit Lotca, ale cărei ruine mai pot fi văzuteşi azi, o cofetărie şi câteva chioşcuri de răcoritoare, îngheţată, mici şi dulciuri. Ba chiar la un moment dat din zonă se puteau închiria chiar şi caiace, căci sportul de masă era important în acea vreme.
Aşa arată acum fostul restaurant Lotca FOTO C. Crângan
Evident, maşina de propagandă a acelor vremuri a folosit în mod abil totul pentru a arătat cât de bine se distrează clasa muncitoare în mijlocul naturii, departe de tentaţiile de tip occidental, în sărbătorile „agreate” de stăpânire, cum ar fi 1 mai sau 23 august. Poate că asta a contribuit decisiv atunci când numele satului Zaclău (ajuns în perioada interbelică IC Brătianu) a fost schimbat, în 1946, în „23 August”.
Praf, pulbere, nostalgici
În momentul de faţă, din plaja Cocuţa n-a mai rămas mare lucru. În sfertul de secol care a trecut de la Revoluţia din 1989 locul a fost năpădit de mărăcini şi de gunoaie, totul s-a închis, inclusiv impozantul restaurant Lotca, aflat într-o cumplită ruinare.
Chiar şi aşa, însă, în week-end-urile toride de vară, câteva zeci (uneori sute) de nostalgici trec Dunărea cu bacul pentru o baie-n Dunăre la Cocuţa. E cam pustiu, e cam mizerie, pădurea superbă a fost doborâtă cu drujbele, iar apa şi mâncarea trebuie să ţi le aduci în sacoşă şi să le păzeşti de maidanezii care bântuie locul după resturi.
Totuşi, nisipul este fin, apa luviului este caldă şi lină, panorama oraşului este superbă, iar nostalgia vremurilor apuse rămâne, pentru mulţi, o motivaţie suficientă pentru a reveni, iar şi iar, la Cocuţa.
VĂ MAI RECOMANDĂM ŞI
Cele mai frumoase locuri din judeţul Galaţi, care trebuie neapărat vizitate - FOTO
Se încarcă comentariile...
