Cum erau trataţi „duşmanii poporului“  în presa comunistă de după 1947: „Banda de complotişti trădători de ţară şi spioni şi-a primit pedeapsa meritată!“

Chiar dacă ziarele comuniste care apăreau în România, în perioada 1947-1949, erau axate, în cea mai mare măsură, pe promovarea excesivă, aproape absurdă, a imaginii proletarului cu talente de supraom, descoperim în publicaţiile din acea vreme şi latura „furioasă” a gazetăriei.

Un aspect distinct al presei vremii era „înfierarea duşmanilor poporului”, capitol la care a excelat presa centrală, dar de la care nici presa de provincie nu s-a dat în lături. Doar ţintele erau diferite, căci în vreme ce la centru se vorbea despre „greii” politicii de dreapta, în teritorul lupta se dădeau cu gospodarii satelor.

Stenogramele din presă n-au fost inventate în „era DNA”

Cine crede că stenogramele despre marile anchete ale procurorilor sunt o modă a vremurilor moderne (cu DNA în prim-plan) se înşeală. De fapt, metoda este mult mai veche.

Ea a funcţionat şi în perioada interbelică, în marile scandaluri de corupţie de atunci, dar a avut un succes fulminant şi în momentele când erau judecaţi „duşmanii poporului”. Sintagma desemna, de-a valma, atât adversarii politici ai comuniştilor, cât şi marii proprietari şi industriaşi aduşi în faţa justiţiei în simulacre de procese care să justifice cumva confiscarea averii.
 

Este de notorietate modul în care a tratat „Scânteia” condamnarea la închisoare a liderilor partidelor istorice – citez: „Banda de complotişti trădători de ţară şi spioni şi-a primit pedeapsa meritată!”. Jubilaţia manipulatoare – căci Maniu şi Mihalache numai trădători de ţară nu erau! – s-a extins imediat, iar „Scânteia” a pierdut la puncte în faţa „Almanahului Cooperaţiei” din 1948, care reuşea un articol numai bun de pus în ramă.

Cităm: „11 noiembrie 1947 va rămâne în amintirea poporului român data când asupritorii lui de totdeauna, spionii şi trădătorii de neam, au primit pedeapsa binemeritată. De aceea, cei ce zeci de ani au avut de suferit de pe urma trădătorilor şi-au exprimat în sute de adunări ţinute în oraşe şi în sate satisfacţia cu care au primit sentinţa. Maniu (Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc - n.red.), Mihalache (Ion Mihalache, vicepreşedintele PNŢ - n. red. ) şi ceilalţi, care tot timpul au dus o politică de asuprire şi de subjugare a poporului român şi a nationalităţilor conlocuitoare, au sfârşit prin a se transforma într-o bandă de spioni aflaţi in slujba imperialismului străin ai cărui reprezentanţi în România le plăcea să fie". („Trădători de neam!”, de Maria Sălăjeanu, „Almanahul Cooperaţiei” 1948, pagina 372).

„Trădătorul” Iuliu Maniu nu era nimeni altcineva decât cel care a negociat la Viena drepturile minorităţii române din Transilvania şi care a contribuit în mod substanţial la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, în 1918, fiind unul dintre părinţii României moderne.

Însă manipularea nu se oprea doar la partea politică. Este foarte interesant, bunăoară, modul în care ziarul „Frontul Plugarilor” aloca, în ediţia sa din 27 mai 1949 (fix cea în care se anunţa decizia de începere a Canalului Dunăre-Marea Neagră), nu mai puţin de două pagini (format mare) pentru stenogramele procesului privind „Creditul Minier”, una dintre cele mai importante societăţi de investiţii din România interbelică.

Deşi publicaţia titrează spectaculos  „Procesul bandei de escroci”, în realitate scopul întregii afaceri juridice era, din câte rezultă din stenograme, să se demonstreze că au existat fraude, astfel încât investitorii străini (via Banca Românească) să creadă că naţionalizarea afacerilor este un efect al neregulilor.

Cumva ca o ironie a istoriei, protagoniştii celor două articole principale de pe prima pagina a „Frontului Plugarilor” din 27 mai 1949 aveau să se întâlnească la un moment dat, căci condamnaţii au ajuns, după o periodă de temniţă, la şantierul canalului Dunăre-Marea Neagră.

Demascarea „sabotorii chiaburi”

Dacă presa centrală se lupta „bandiţii”, „hidrele”, „şopârlele” cu anvergură naţională, gazetele de provincie aveau şi ele mizele lor. Este realmente impresionant entuziasmul debordant (grobian în multe aspecte) cu care s-au înhămat la marea înfierare micile gazete de provincie. Iată câteve mostre antologice.

Publicaţia „Păreri Tutovene”, care apărea la Bârlad (dar se distribuia şi în jumătatea de nord a judeţului Galaţi), dedică, în ediţia din 4 septembrie 1949, un articol de pe prima pagină „chiaburilor demascaţi ca sabotori la Avrămeşti” (actualmente judeţul Vaslui), sub semnătura lui I.Murgu.

Aflăm astfel că un anume Dumitru Ghintuială, care avea 19 hectare de pământ, „s-a sustras de la colectarea lânei, refuzând să predea cota de la 11 oi”. Să nu credeţi cumva că omul s-a ales cu un perdaf şi gata. Acelaşi ziar consemnează că „Dumitru Ghintuială a fost demascat de ţăranii muncitori şi a fost trimis în judecată pentru a-şi primi pedeapsa bine meritată”. Ce-o fi sabotat bietul gospodar, e destul de greu de priceput, însă epitetele nu lipseau pe vremea aceea, cum nu lipsesc, în multe publicaţii, nici în zilele noastre.

Ca să nu existe discriminare între sexe, nici măcar în lumea chiaburilor, în acelaşi text este luată la ciufulit şi o chiaburoaică, Aristiţa C. Oprişan, din aceeaşi localitate. „Proprietară a 19 ha de pământ, o moară ţărănescă, una garnitură de treer cu tractor, a refuzat să pună în funcţiune batoza de treer (...). Fiind demascată, organele Miliţiei Rădeni i-au încheiat acte şi au dat-o pe mâna justiţiei poporului”.

Filosofia trocului cu duşmanul de clasă

Acelaşi ziar bârlădean menţionat mai înainte, îl face una cu pământul, într-o altă ediţie, pe un anume Ion Safer, din satul Unţeşti, care s-a nimerit să fie primar în satul respectiv cu un an înainte (în timpul secetei din 1947).
„Ajutoarele trimise din URSS şi repartizate comunie nu ajungeau toate în casa celui flămând, ci ele luau drumul bursei negre. Cu 15 kg. orz chiaburul a cumpărat un docar nou, cu o dublă de porumb a luat ţăranului mijlocaş Neculai Burghelea cele 4 ha de pământ (...). Ajunsese Safer să aibă 10 ha de pământ, 3 vaci, 18 oi, 40 de stupi de albine”, scria cu năduf „Păreri Tutovene” (sub semnătura lui D. Isac).

"Ţărănimea muncitoare din Unţeşti îşi cunoaşte duşmanii şi va lovi treptat în fiecare". Ziarul "Păreri Tutovene" - septembrie 1949

Apoi venea şi concluzia, apocaliptică de-a dreptul pentru „duşmanii poporului”. „Ţărănimea muncitoare din Unţeşti îşi cunoaşte duşmanii şi va lovi treptat în fiecare”. E de prisos să mai spunem că Safer a ajuns la închisoare şi că a fost lăsat fără întreaga agoniseală, care a ajuns gratis la „ţărănimea muncitoare”. 25 kg de orz pe un docar pare deja un preţ exagerat, nu?

Cum deveneau tovarăşii mai buni după ce vedeau filme sovietice

Celebrele versuri de romanţă „Că nu e om să nu fi scris o poezie”, capătă conotaţii speciale în presa anului 1949, când se aduc critici aspre (dar tovărăşeşti) pentru „lipsurile în activitate” în ceea ce priveşte administrarea gazetelor de perete rurale. Chestiune de viaţă şi de moarte, nu alta!

Astfel, „Frontul Plugarilor” se enervează peste poate pentru faptul la cursurile ICD (un fel de cursuri de îndoctrinare destinate profesorilor şi învăţătorilor), seria a doua, cei 404 cursanţi n-au fost în stare să facă o gazetă de perete ca lumea. „Locul principal îl ocupau epigramele de gust îndoielnic”, emite semnara articolului care, ceva mai încolo nu se poate abţine să nu sublinieze faptul că, ’mnealor, „cursiştii”, au făcut „progrese remarcabile în munca ideologică, după ce s’au vizionat 2 filme sovietice în colectiv”. Aşa da, tovarăşi!

Dar nici „Păreri Tutovene” nu se lasă mai prejos şi povesteşte ce mare nenorocire este cu cele patru (!) gazete de perete din satul Cărăpceşti, care „trebue să-şi îmbunătăţească munca”.

Ura! Tov. Gogea Nicolae a venit primu’ la fabrică

Dorinţa ziarelor comuniste din perioada 1947-1949 de a sublinia diferenţa dintre „duşmanul poporului” şi proletarul cu atribute de supraom a creat deseori articole care stârnesc râsul.

Acelaşi cotidian „Păreri Tutovene” îşi deschide una dintre ediţii cu un fel de portret a muncitorului de succes: „Tov. Gogea Nicolae, dela Progresul evidenţiat în producţie pentru modul cum îngrijeşte maşina de aburi a fabricii”.

Din cuprinsul textului, însă, aflăm că eroul Gogea este fochistul maşinii de abur de la fabrica de vată din Bârlad şi că marele lui merit este că vine primul la muncă şi pleacă ultimul. Articolul se încheie apoteotic: „Fapta tovarăşului Gogea este demnă de urmat”.