Cum arătau casele ţăranilor acum o sută de ani: erau mici, iar ziua trebuia să se ardă opaiţul pentru ca femeile să poată coase sau ţese la război

Oamenii de la sate erau modeşti şi trăiau în case construite chiar de ei, din vălătuci de lut. Tehnica prin care aceste locuinţe erau ridicate se transmitea din generaţie în generaţie.

Casele ţăranilor erau înconjurate de grădini cu flori, pomi fructiferi şi legume. Familiile acestora erau numeroase, aşa că aveau nevoie de locuinţe încăpătoare. După ce îşi făceau planul casei, parii groşi care formau pereţii erau „lipiţi” cu boaţe, „adică gogoloaie mari de lut amestecat cu paie de grâu, frământat foarte bine cu boii sau cu sapele şi picioarele după ce a fost turnată apă peste el pentru a deveni consistent precum aluatul unei pâini”, relatează Mihaela Gudană, locuitoare a comunei Ghidigeni.

Ţăranii izbeau lutul cu putere pentru a se crea lipirea dintre vălătuci. La final, pe pod erau montate tabla sau maldăre de stuf, după preferinţă.

Modelul acestor case a fost păstrat în timp, astfel că oamenii de la sate aveau câte două camere şi o încăpere care le despărţea. Acolo unde familiile erau mai numeroase, în spatele caselor sau în lateralul acestora erau construite şi alte încăperi, numite chiler.

„Chilerul este copia fidelă a magaziilor turceşti pentru cereale. Aici, ţăranul mai sărac ţinea cerealele, vinul făcut din propria vie, murăturile şi uneltele casnice. Ţăranul care era înstărit avea pivniţă şi hambar. Construirea chilerului ca dependinţă a casei, scoate în evidenţă perioade de linişte sau siguranţă a averilor. Multe dintre casele bătrâneşti cu asemenea chilere aveau locuri tăinuite între pereţii despărţitori, numite cotruţe, unde locuitorii ăşi ascundeau lucrurile mai de valoare”, a explicat Mihaela Gudană în lucrarea sa despre monografia comunei Ghidigeni.

Foto: Oana Cernat

Dacă în trecut casele erau acoperite cu stuf sau paie, mai târziu acestea au fost învelite cu ţiglă şi tablă.

„După spusele bătrânilor, căsuţa era ascunsă între copaci, cu o odaie şi o tindă, în care un om mai înalt se încovoia ca să poată intra sau să nu se lovească cu capul de tavan. Geamul acestor case erau foarte mici, construite în acest fel tot din teama de pericole aşa încât ziua trebuia să se ardă opaiţul sau feştila cu său de oaie pentru ca femeile să poată coase sau ţese la război”, a relatat Mihaela Gudană.

După anul 1850, oamenii de la sate au început să îşi construiască locuinţe mai frumoase şi mai spaţioase.

Ridicarea unei case, ritual sfânt pentru ţăranul român
 
Atunci când se construia o casă, toate rudele şi prietenii participau. „La începerea fundaţiei se venea cu un dar pentru familia care urma să stea în acea casă. Faptul că pe lângă locuinţa arătoasă de astăzi se mai păstrează vechile căsoaie în care au stat şi au murit bătrânii lor reprezintă un indiciu că semnificaţia lor magică nu s-a stins cu totul. Vechile locuinţe nu erau îngrădite cu gard, ci despărţite prin şanţuri care delimitau curţile şi ariile vecinilor”, ne-a explicat Mihaela Gudană, autoarea cărţii „Monografia comunei Ghidigeni”.
 
De asemenea, aceasta a spus că în urmă cu 100 - 150 de ani, casele erau construite cu acoperişul ţuguiat, în formă de trapez, pe limita de susţinere a casei erau montaţi cocoşei din tablă, sau păsări pe care vântul le bătea învârtindu-le în toate părţile.

Foto: Oana Cernat

„În interiorul caselor se afla un iatac, în care dormeau copiii sau cei mari. În cazul în care familia era numeroasă, dormeau pe una sau două laviţe, aşezate de-a lungul celor doi pereţi. Iatacul se compunea dintr-o sobă de dimensiuni mari, pe care ţăranii o numeau «ursoaică», cu plită pentru a se putea găti şi cuptor pentru pâinile de casă şi plăcinte”, a spus Mihaela Gudană.

Anii au trecut şi sobele din cărămidă au fost înlocuite cu sobe din teracotă. În casele ţărăneşti se găseau dulapuri pentru veselă, mese mici făcute din scânduri. În camere era mereu curat. În perete erau încrustate scânduri ce formau un raft care înlocuia un dulap, iar acolo, în dosul perdeluţei de dantelă sau din pânză albă scrobită stăteau dulceţurile pentru musafiri sau obiectele folosite la zile mari.

Foto: Oana Cernat

Pereţii erau împodobiţi cu prosoape din borangic, unul sau două lavicere din lână ţesută de gospodina familiei. „Pe marginea patului şi pe deasupra  lui se aşternea tot un lăvicer învârstat sau câte un peticar. Peste lână, acestea au fost înlocuite cu cuverturile din lână ţesute în casă sau de femeile din sat care se ocupau cu aşa ceva. În camera pentru oaspeţi, pe perete, deasupra patului era prins un covor lucrat în cârcei. Acesta avea dimensiuni mari, îmbrăcând aproape un perete întreg. Alături de pat stătea lada de zestre a casei, frumos colorată cu flori mari, roşii, de obicei trandafiri sau lalele, împodobită cu întărituri artistice de fier”, a explicat Mihaela Gudană, autoarea cărţii „Monografia comunei Ghidigeni”.

Din casele ţărăneşti nu lipsea niciodată icoana, iar sub aceasta, în zilele de sărbătoare şi vinerea ardea întotdeauna candela.

„În localitatea noastră sunt multe case vechi ce poată în ele mulţi ani, case care au o vârstă precum oamenii care locuiesc în ele din tată în fiu. Şi pentru că au fost locuite de cel puţin două generaţii, ele şi-au schimbat înfăţişarea deoarece proprietarii le-au modernizat şi le-au făcut după cum au simţit că trebuie să asigure confortul familiilor lor”, a spus Mihaela Gudană.

Foto: Mihaela Gudană

„Casa din imagine reprezintă un etalon al casei tradiţionale deoarece de-a lungul timpului n-a suferit nicio modificare în aspectul ei. Este foarte veche, are peste o sută de ani. O ştiu aici şi la fel dintotdeauna. Am trecut ani la rând pe lângă ea şi o ştiu de când era locuită. Acum nu mai stă nimeni în ea deoarece stăpânele ei au murit în urmă cu câţiva ani. Aici au stat cinci surori care nu au fost căsătorite niciodată şi aceasta a fost casa lor părintească. Au dus o viaţă de femei singure, altfel decât persoanele care aveau serviciu, familii şi copii.

Au trăit din ce le-a dat Dumnezeu, fără pensii la bătrâneţe şi au murit la vârste destul de înaintate. Ele au ţesut covoare din lână, cuverturi şi preşuri pentru toate familiile doritoare din zona noastră. Li se ducea lâna toarsă şi chiar ele o vopseau cu foi de ceapă, zeamă de varză, cu ceai concentrat din flori de tei pentru a obţine un bej frumos. Mai vopseau şi cu substanţe chimice, dar numai după ce acestea au apărut pe piaţă. Casa are un cerdac din lemn de dimensiuni reduse, foarte îngust. Are multe camere mici, înghesuite şi dacă priveşti de afară, casa pare foarte mică dar de fapt este compartimentată aşa încât fiecare femeie din cele cinci, să aibă cel puţin două camere pentru folosinţă proprie.

De 40 de ani de când o ştiu eu, această casă este la fel: cu pereţii văruiţi cu sineală, cu o magazie ce are pereţii din lut acoperiţi cu bucăţi mici de cărămidă. Acest gen de construcţie în lut se numeşte în termeni populari «haliceală» şi se realizează din cărămidă spartă ce se încrustează în lutul moale de pe perete. Oferă rezistenţă faţadei şi un mod uşor de întreţinere. Stoleria casei este din lemn, cu ochiuri de geam mici, acest model ducându-ne cu gândul la o casă foarte veche care avea geamuri mici tocmai pentru a oferi protecţie locuitorilor ei. Prispa casei este tot din lut şi completează construcţia casei. Mai poară încă urmele mâinilor care le-au îngrijit ani la rând deoarece prispele din lut nu prezintă rezistenţă la ploi şi zăpezi. Modestia cu care au trăit aceste femei până la adânci bătrâneţi este de remarcat deoarece au reuşit să păstreze intacte multe elemente”, a conchis Mihaela Gudană, locuitoare a comunei Ghidigeni.