Cum a apărut una dintre cele mai bizare construcţii de la graniţa dintre România şi Republica Moldova. A oprit un invadator ce făcea milioane de victime

Se află în zona Gara Larga (unde vagoanele sunt transferate de pe boghiurile cu ecartament mare, specific zonei Rusiei, pe cele normale, europene) şi pare rămăşiţa unui război devastator. În fapt clădirea a fost ridicată acum peste 100 de ani şi este o staţie de... despăduchere.

La marginea oraşului Galaţi, într-un târâm cam pustiu, unde vagoanele cu ecartament lat ale trenurilor ce vin din  spaţiul ex-sovietic sunt „încălţate” cu boghiuri europene, se află o clădire ca pare mai degrabă părăsită decât folosită.

Străjuită de un portal bizar din ţeavă – de departe pare o lucrare de artă cam neizbutită – clădirea a trăit cu siguranţă şi vremuri mai bune. Tencuiala a început să-i cadă, lăsând la vedere cărămizile bătrâne, roase de timp, iar geamurile au fost înlocuite, cam peste tot, cu bucăţi boţite din tablă sau din placaj.

Imobilul ţine de CFR. Aşa că nu-i tocmai de mirare starea deplorabilă. Mii de clădiri din patrimoniul companiei de stat sunt în stare chiar mai proastă decât cea la care facem referire. Doar pe linia istorică Galaţi-Bârlad (veche de 107 ani, deci mai bătrână decât Unirea) sunt 20 de gări monumentale ruinate, a căror soartă e deja pecetluită. Prin comparaţie cu ele, imobilul de la marginea Galaţiului arată chiar bine, chiar dacă pare scăpat dintr-un război atomic.

Puţini ştiu, însă, ce rost are acea clădire în apropiere de gara industrială cunoscută publicului larg drept „Larga”. O toponimie atipică, dat fiind că nu vine de la vreo vale impresionantă ori ceva străvechi şi enigmatic, ci de la dimensiunea căii ferate. „Larga” i-au zis românii căii ferate cu ecartament lat (1524 mm, faţă de 1435 mm) care a ajuns până la marginea Galaţiului pe 16 noiembrie 1878.

Da. Are 141 de ani şi n-ar fi existat niciodată dacă nu ar fi existat războiul ruso-turc care a adus şi Independenţa României. Calea ferată a fost construită special pentru a aduce trupele ruseşti de la Reni la Galaţi (de aici fiind preluate de alte trenuri, cu destinaţia Giurgiu), traversând o zonă mlăştinoasă şi plină de vegetaţie încâlcită (pe atunci), un adevărat calvar pentru orice armată.

Însă clădirea la care facem referire nu-i tot la fel de veche. E drept, are ceva mai mult de un secol, însă existenţa ei este legată de Primul Război Mondial şi de migraţia masivă de oameni dintre Est şi Vest.
De fapt, imobilul este o staţie de despăduchere. Ea a apărut după ce un inspector vamal scria, în 1914, guvernului condus de Ion I.C. Brătianu pentru a-i atrage atenţia că munca de la graniţă a devenit un calvar din cauza mizeriei, a puricilor şi, mai ales, a păduchilor.

Despăducherea trenurilor şi călătorilor era impusă de măsurile de carantină cerute de autorităţile sanitare – păduchii erau vectorul de transmitere a numeroase boli, tifosul exantematic făcând ravagii – însă pentru că treaba se făcea manual (cu celebrul DDT, între timp interzis dat fiind că este puternic cancerigen), într-o baracă amărâtă, mergea încet şi prost, în plus, dezinsecţia trenurilor era imposibilă.

Trebuie spus că marea epidemie de tifos exantematic de la sfârşitul primului război mondial a provocat în ţările din răsăritul Europei circa 30.000.000 de bolnavi, cu peste 3.000.000 de morţi. În România, în timpul celor două războaie mondiale, s-a semnalat o morbiditate şi mortalitate ridicate prin tifos exantematic. 

Astfel în iarna 1917 şi primăvara 1918, în Moldova s-au înregistrat peste 750.000 de cazuri de îmbolnăviri cu 125.000 decese. La finele celui de al doilea Război Mondial, numai în Moldova, s-au menţionat peste 80.000 de cazuri, cu aproximativ 3.500 decese. Utilizarea pe scară largă la începutul anilor 1950 a insecticidului diclordifeniltricloretan (DDT) a dus la un declin spectaculos al numărului de păduchi de corp. 

Aşa se face că a apărut, conform documentelor vremii, la 1915, staţia de despăduchere de la Larga. O clădire solidă, cu culoar îngust, pe unde călătorii de barcaţi din vagoane treceau unul câte unul pentru a fi „bombardaţi” de stropitorile de insecticid acţionate iniţial manual, apoi de un compresor.

Peste calea ferată a fost construit un portal din ţeavă, cu duze, iar prin acesta trecea trenul, cu geamurile obligatoriu deschise, în timp ce un compresor acţionat de un motor pe benzină pulveriza pe acolo, din belşug, DDT.

Clădirea a fost folosită întens în timpul Primului Război Mondial, a bejeniilor ulterioare legate de Basarabia, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După aceea, rolul ei s-a micşorat. A fost rebotezată „staţie de dezinsecţie”, s-a renunţat la DDT şi la culoarul pentru „prăfuirea” călătorilor, iar „portalul” a fost pornit doar pentru perioadele de carantină fito-sanitară, pentru a preveni (în cazul schimburilor comerciale cu zona sovietică) răspândirea unor gângănii dăunătoare agriculturii.

După Revoluţia din 1989 clădirea a fost uitată. Şi aşa ar fi rămas dacă „chipul” ei jerpelit nu ar fi fost readus în atenţia publicului de gălăţeanul Ion Caşu, unul dintre cei mai activi şi pasionaţi scormonitori ai istoriei oraşului. Acesta poveşteşte, cu umor, o părticică din trecutul imobilului, care a fost se pare reconstruit după 1945, după ce clădirea originală a fost făcută praf de bombardamente.

„Povesteau ţăranii mei, din sudul Moldovei, despre «binefacerile» venirii muscalilor în august 1944, dar ceea ce i-a speriat cel mai tare nu a fost jafurile şi beţiile acestora, ci mărimea păduchilor. E şi asta un motiv pentru care, pe linia ce leagă Galaţiul de Reni s-au construit două staţii de deparazitare. Astăzi par părăsite. Doar o placă comemorativă le mai poate salva”, povesteşte Ion Caşu.