Cum au ajuns elveţienii să fondeze o colonie cu 1.000 de membri în România, un tărâm al făgăduinţei pentru ei

Cum au ajuns elveţienii să fondeze o colonie cu 1.000 de membri în România, un tărâm al făgăduinţei pentru ei

Imagine veche cu o parte dintre elveţienii stabiliţi în Galaţi SURSA Foto Biblioteca VA Urechia

Povestea comunităţii elveţiene de la Galaţi, care a dispărut subit după Al Doilea Război Mondial (după ce a rezistat şi a prosperat secole de-a rândul la Dunărea de Jos), este cu adevărat impresionantă.

Ştiri pe aceeaşi temă

A vorbi, în zilele noastre (caracterizate de o emigraţie fără precedent a românilor  şi de o imigraţie cvasimajoritar asiatică)  despre o comunitate puternică de eleveţieni stabiliţi într-o aşezare românească de provincie pare mai degrabă o glumă bună decât o realitate de luat în seamă.

Şi totuşi, până acum doar şapte decenii, o astfel de comunitate chiar a existat, fiind localilită în zona de sud a Moldovei. Potrivit documentelor istorice, la Galaţi trăiau, până la Al Doilea Război Mondial circa 1.000 de elveţieni, care formau o comunitate prosperă din care făceau parte oameni de afaceri, diplomaţi, artişti şi numeroşi ingineri.

Cum au ajuns elveţienii la graniţa moldo-munteană

Când şi de ce a ajuns şi s-a stabilit la Galaţi primul elveţian nu-i chiar foarte clar, însă există dovezi că reprezentanţii acestui popor cu origini germanice (helveţii de acum 2.000 de ani au mai rămas doar în denumirea statului, căci ei au fost decimaţi de romani şi apoi de germani, aproape în totalitate, între secolele 2-12) existau în urbea de la malul Dunării încă de acum câteva secole.

Mai multe lucrări amintesc (chiar dacă doar în fugă), încă din secolul al XVIII-lea negustori, meşteşugari şi clerici care au venit la Galaţi, fie pentru a încerca să facă bani din comerţul înfloritor cu ţările răsăritene  - portul Galaţi era cheia acestui comerţ - fie pentru a pune bazele unor afaceri cu ceasuri şi alte maşinării, fie, cel mai ades, pentru a propăvădui aici creştinismul de tip protestant sau catolic (să nu uităm că între 1529-1531, cele 10 cantoane helvete s-au împărţit în două tabere şi s-au luptat crâncen pe tema religiei).

Totuşi, dincolo de relatările cu caracter oarecum incert, prima atestare serioasă a comunităţii elveţiene din Galaţi apare de-abia în anul 1854, atunci când 20 de ingineri şi maiştri francezi, germani şi elveţieni sunt angajaţi să lucreze la linia telegrafică Galaţi-Iaşi. Referirea apare în lucrarea istoricului Paul Păltânea – „Istoria  oraşului Galaţi, de la origini şi până la 1918” - şi este nedezvoltată, poate şi pentru că avem de-a face cu o informaţie colaterală.

Lucrurile iau însă o turnură interesantă începând cu 1856, an în care Galaţiul devine sediu al Comisiei Europene a Dunării, după Războiul Crimeei, decizie luată de marile puteri ale vremii.Sediul instituţiei era în actualul sediu al Bibliotecii V.A. Urechia, o clădire impozantă, cu o valoare arhitecturală deosebită.

În 4 noiembrie 1856, Comisia îşi începea activitatea cu delegaţi ai Angliei, Austriei, Rusiei, Sardiniei, Prusiei, Franţei şi Turciei. Tot în acest an se deschidea la Galaţi o sucursală a Băncii Otomane, prima sucursală a unei bănci străine din Moldova, iar în oraş încep să apară, pe bandă rulantă (chiar dacă banda rulantă nu se inventase la propriu), consulate şi case de comerţ străine.

Grup de elveţieni în Galaţi, la 1912. Foto: Colecţia BVAU

La scurt timp, în vremea domniei lui Cuza, colonia elveţiană este deja o realitate. Într-un document demografic al primăriei (eforiei) din amintitul an - act păstrat la Arhivele Statului - se consemnează faptul că la Galaţi trăiesc „11 familii de elveţieni, în total 35 de suflete, care se îndeletnicesc cu lucrul la telegraf, căile ferate şi comerciu”.

Informaţiile sunt reluate apoi de istoricul gălăţean Paul Păltănea în volumul „Comerţul Moldovei cu apusul Europei prin Galaţi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea”,în care acesta face referiri succinte la comunitatea eleveţiană din Galaţi, care până în 1932 reuşise să ajungă la aproape 1.000 de membri. România era pentru ei un tărâm al făgăduinţei.

„Era o comunitate unită şi prosperă. Se ajutau unii pe alţii şi organizau numeroase evenimente comune, începând de la mersul împreună la slujbele de la Biserica Catolică de pe strada Domnească şi până la balurile de caritate”, consemnează istoricul.

Ultimul elveţian de la Galaţi

Povestea comunităţii elveţiene din Galaţi ar fi rămas probabil în uitare pentru veşnicie dacă n-ar fi fost să existe un om cu sufletul uriaş: Mircea Werner Kaeser. Un eleveţian prin naştere, care a ajuns român prin educaţie, chiar dacă vârtejul istoriei l-a alungat de la malul Dunării timp de cinci decenii.

Despre el au rămas câteva mărturii interesante, consemnate în presa locală gălăţeană de după 1989 (în special ziarul „Acţiunea”  - dispărut şi el în urmă cu aproape două decenii). De altfel, în perioada 1991-2000 elveţianul a fost destul de prezent la Galaţi, deoarece a adus aici mari cantităţi de ajutoare umanitare, pe care le-a distribuit în orfelinate şi cămine de bătrâni.


Mircea Werner Kaesar. Sursa foto: ziarul Acţiunea

Trebuie remarcat însă că demersurile lui Mircea Werner Kaeser n-au reprezentat un simplu act de caritate (din uriaşa listă a transporturilor umanitare dintre Vest spre Est), ci au avut o puternică încărcătură emoţională, căci el se socotea în mare parte român, iar amintirile sale despre copilăria şi adolescenţa de la malul Dunării îi erau încă foarte proaspete, în ciuda trecerii timpului.

Născut în 1920 la Basel (Elveţia), într-o familie cu afinităţi româneşti (vizitau des ţara noastră şi aveau mulţi prieteni români), Kaeser a ajuns în România, la Galaţi, pe când avea doar câteva luni.Interesant este că mama lui se născuse în România, într-o familie de elveţieni care, pentru câţiva ani, lucrase la construirea primelor căi ferate româneşti.

„Eram foarte mic când ne-am mutat aici. Nu-mi amintesc nimic despre Elveţia decât prin prisma a ceea ce am cunoscut după ce m-am mutat acolo, în 1927. Restul amintirilor mele din copilărie şi din adolescenţă – baza oricărei memorii, căci acestea nu se pierd nicicând! - sunt româneşti, de aici, de la Galaţi”, avea să povestească el în anul 1991.

Sosirea la Galaţi a familiei Kaesar nu era însă, ca-n celelalte dăţi, pentru scopuri turistice, ci avea un scop precis: acela de a prinde rădăcini la malul Dunării, într-un teritoriu (pe atunci) civilizat şi plin de oportunităţi importante. De altfel, deja ştiau acest lucru, căci bunicul din partea mamei lui Mircea încă mai era consultant, ca inginer, pentru Societatea de Căi Ferate a României.

„Bunicul meu era îndrăgostit de România, pe care o asemăna des cu Elveţia, mai ales când vorbea despre Sinaia şi Braşov. Însă şi el a fost fascinat de Galaţi, poate pentru că aici găsea ceea ce nu putea găsi în Elveţia: un climat aproape mediteraneean, apă multă – căci era un pescar împătimit -, o dinamică extraordinară a lucrurilor”, povestea, în 1991, Mircea Kaeser.

La decizia de mutare în România a contribuit foarte mult şi faptul că tatăl lui Mircea Werner Kaeser lucra pentru o firmă franceză profilată pe exportul de cherestea şicare îşi dorea ca el să se ocupe de întreaga afacere (foarte dezvoltată de altfel – stau mărturie documentele comerciale ale vremii) din portul Galaţi.Se spoate concuziona, aşadar, că neamul Kaesar nu era compus din indivizi aduşi de vântul migraţiei în căutarea unui rost, ci din oameni care aveau deja rosturi precis conturate.

„Nu ne-a fost deloc greu să ne adaptăm aici. Mama mea şi bunicul ştiau multe cuvinte româneşti, iar eu şi surorile mele mai mari am prins repede limba. Aveam o viaţă aproape dublă, într-un fel. Pe de o parte erau întâlnirile comunităţii elveţiene – ai mei ţineau foarte mult la aceste întâlniri, ce aveau loc aproape săptămânal, sub forma unor recepţii sau simple picnicuri – iar pe de altă parte era viaţa obişnuită, de român. În acea vreme, nicio secundă nu mă socoteam elveţian, ci român, la fel ca toţi prietenii mei din cartier, care mă numeau Cezar, printr-o simplicare delicioasă a numelui meu de familie”, povestea eleveţianul, reîntors în România, după Revoluţie.

O boală cumplită a făcut ca tatăl lui Mircea Kaesar (pe atunci în vârstă de doar cinci ani) să moară. A urmat o periodă mai grea pentru familie. Mama lui Mircea, Barbara, rămasă cu trei copii de crescut, a fost nevoită să predea lecţii de franceză şi germană pentru a-şi putea întreţine familia.

„Duceam o viaţă plăcută. Elveţienii din Galaţi erau oameni de vază ai oraşului. Nu erau în politică sau alte treburi publice, dar erau mulţi ingineri destoinici, diplomaţi, şefi ai unor case de comerţ, armatori, bancheri sau profesori de germană şi franceză. Eram foarte bine asimilaţi, ca şi cum am fi fost de-ai locului”, îşi amintea Mircea Werner Kaesar în 1991.

Exilat în propria ţară

În anul 1937, proaspăt absolvent de liceu, Mircea Kaesar a plecat în Elveţia pentru studii şi pentru stagiul militar obligatoriu, iar izbucnirea războiului l-a determinat să stea departe de România. Până în 1948, când şi mama lui şi cele două surori s-au întors în Elveţia, Mircea a mai ajuns la Galaţi doar în două rânduri, de fiecare dată în mare fugă.

Cumva paradoxal, eleveţianul s-a simţit o lungă perioadă exilat în propria ţară, după cum avea să declare ulterior: „Îmi era dor de România, căci acolo mă simţeam de fapt acasă, nu în Elveţia. Asta m-a şi făcut să fiu foarte apropiat de românii din Elveţia, printre care se număra şi Alteţa Sa Regală, Regele Mihai”.

A mai revenit în oraşul de la malul Dunării în anii ’70, pentru a îngriji mormântul tatălui său şi pentru a-şi revedea prietenii din copilărie, însă vizita l-a dezamăgit, după cum avea să mărturisească, căci lucrurile nu mai erau cum le ştia.

„Am găsit un oraş schimbat, în care arhitectura deosebită fusese înlocuită cu clădiri pătrate, cenuşii. Dar şi oamenii erau alţii: temători, speriaţi, îngânduraţi. Am înşeles mai târziu că eu eram pentru ei ceea ce le băgase în cap propaganda: eram duşmanul din Vest, nu mai eram camaradul de altădată. Plus de asta, cât am stat în România, al acea vizită, Securitatea a fost permanent pe urmele mele. A fost foarte obositor şi deranjant”, declara Mircea Werner Kaesar, în 1994, ziariştilor de la „Acţiunea”.

Dezamăgit, s-a mai întors în România de-abia după 1990, iar până prin 2003 a făcut zeci de transporturi cu ajutoare din străinătate pentru oamenii în suferinţă din Galaţi.

Surprinzător, încă vorbea fluent româneşte, chiar dacă părăsise aceste locuri de cinci decenii. A fondat Asociaţiei Helveto-Română şi a fost un apropiat al Casei Regale Române. Chiar dacă acum nu mai este printre noi, dovada că a fost un om destoinic stă în aceea că oamenii care l-au întâlnit încă-i mai pomenesc numele cu admiraţie şi mare respect.

Până şi amintirea dispare

Acum, la Galaţi nu mai trăieşte niciun elveţian. Există, stabiliţi la malul Dunării, nemţi, englezi, ruşi, francezi, italieni, americani, indieni, chinezi şi arabi de toate felurile. Ba chiar, ca efect al globalizării fotbalului, pe aici au trecut şi reprezantanţii unor ţări absolut exotice, de genul Burkina Fasso sau Togo. Însă elveţieni nu mai sunt.


Ruina consulatului elveţian din Galaţi. Foto: casecareplang.ro

Au plecat toţi, între 1940-1948, mai întâi sub ameninţarea bombelor (să nu uităm că Galaţiul a fost al treilea cel mai avariat oraş românesc, după Ploieşti şi Bucureşti), apoi ca urmare a ocupaţiei ruseşti şi a instalării la putere a bolşevicilor.

Din închegata comunitate de elveţieni de altădată n-au mai rămas decât câteva poze şterse, neclare, aflate în colecţia Bibliotecii V.A. Urechia şi câteva morminte în sectorul catolic din cimitirul „Eternitatea” din Galaţi. Până şi clădirea care adăpostea consulatul lor a dispărut, căci barosul tranziţiei n-a iertat nici măcar clădirile cu pedigree istoric.


Vă mai recomandăm şi:

Cum se falsificau cercetările arheologice pe timpul comuniştilor. Cazul statuetei cu patru femei goale catalogată după „interesele partidului“

Detaliile jenante ale unui proiect ratat: 7,1 milioane de euro, „tocate“ pentru a încropi circa 30% dintr-o şosea de numai 7 kilometri lungime

FOTO Satul cu cel mai scump teren agricol din România. „La noi nu există săraci. Toată lumea munceşte!“ 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările