Cum a apărut unul dintre cele mai macabre obiceiuri de familie din istorie. Practica ciudată cu morţii-vii

Cum a
apărut unul dintre cele mai macabre obiceiuri de familie din istorie. Practica ciudată cu morţii-vii

Femeia din centrul imaginii era moartă atunci când a fost fotografiată. FOTO Flickr

Obiceiul a luat naştere în secolului al XIX-lea, pe fondul exploziei tehnologice. Oamenii au considerat că aşa îşi vor aminti mai bine de cei dragi, însă ciudata practică a dispărut cu timpul, iar societatea modernă o consideră oripilantă.

Secolul al XIX-lea este, fără îndoială, un punct de răscruce în istoria omenirii. Fie că vorbim despre tehnologie, fie despre relaţiile şi convenienţele sociale, în amintitul secol şi-au dat întâlnire străvechiul cu modernul, iar din această îngemănare a rezultat una dintre cele mai bizare epoci din toate timpurile.

Un obicei cu totul neobişnuit – care în zilele noastre este considerat (din multiple cauze, asupra cărora vom stărui mai încolo) un fel de tabu – era, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acela de a fotografia morţii din familie în ipostaze de viaţă obişnuite. A contat foarte mult în extinderea obiceiului şi faptul că aparatele de fotografiat erau tot mai multe şi mai bune, iar fotografiile deveneau tot mai ieftine, deci accesibile publicului larg.

Există nenumărate dovezi scrise (în special în presa britanică din acea vreme) care atestă că devenise (cum s-ar spune în vremurile noastre) de-a dreptul „viral” ca familia care-şi pierdea un membru drag să facă o adevărată şedinţă foto cu defunctul.

Zici că-i viu!

Acesta era îmbrăcat în cele mai frumoase haine şi era imortalizat cu ochii deschişi, fie aşezat pe scaun sau cântând la pian, fie în mijlocul familiei. Scena horror era completată deseori cu machiaje complicate, astfel încât mortul să pară cât se poate de viu.

Atunci când ochii decedatului se încăpăţânau să rămână închişi, shootingul căpăta alt scenariu, în sensul că poza se făcea cu cadavrul aşezat pe un pat, ca şi cum ar fi dormit. Exista şi o variantă de rezervă care presupunea (dat fiind că încă nu se inventaseră computerul şi photoshopul) desenarea unor ochi deschişi peste pleoapele mortului.

Potrivit ziarelor vremii, fotografierea morţilor devenise o adevărată industrie (preţul fiind accesibil mai multor categorii sociale), iar toate companiile de pompe funebre care se respectau asigurau şi acest serviciu în pachetul standard.

Muzeele londoneze păstrează şi acum mii de astfel de fotografii, care în zilele nostre ar fi considerate cel puţin deplasate, dacă nu cumva tabu.

În România, obiceiul a ajuns ceva mai târziu, cam după 1900, însă a făcut furori în marile oraşe, unde devenise un fel completare la deja ştiuta tradiţie dâmboviţeană care stabilea că monumentul funerar este un însemn al statului social, deci cu cât este mai spectaculos, cu atât fudulia familiei va fi mai mare.

Obiceiul care a ajuns tabu

Apărut la modul fulminant ca efect a dezvoltării artei fotografice, obiceiul a dispărut până către jumătatea secolului al XX-lea. O contribuţie importantă la dispariţia acestei practici (e drept) bizare a avut-o, evident, biserica (catolică, ortodoxă, protestantă, anglicană).

Mai-marii bisericilor au considerat, pe bună dreptate, că este prejudiciabil pentru memoria defunctului ca trupul lui să fie expus în situaţii cu accente cumva ridicole, aşa că foarte mulţi s-au conformat, mai ales că nici medicii n-au fost prea încântaţi de sinistrul obicei, care putea deveni un prilej de răspândire a unor molime.

La declinul „industriei” fotografierii morţilor a mai contribuit şi perioada celor două războaie mondiale, atunci când s-a pus deseori problema unei decenţe în publicarea fotografiilor cu cadavre, iar concluzia cel mai des întâlnită a fost aceea că expunerea nu este cea mai civilizată şi morală soluţie.

„A fost un moment de cotitură. Dezbaterea a pornit dinpre zona media şi s-a extins apoi asupra moralităţii în general a fotografierii unui defunct. A fost unanimă opinia că este o chestiune de demnitate şi respect să eviţi să faci publică o astfel de fotografie. Iar dacă n-o publici, de ce-o mai faci? a fost întrebarea legitimă care a consolidat acest tabu deja intens promovat de biserică”, spune profesorul de istorie Laurenţiu Toma.

„Un singur lucru este cumva bizar în această transformare, însă există o explicaţie logică. Acest tabu s-a născut într-o perioadă în care miturile, tabuurile clasice, erau demontate pe bandă rulantă, însă erau vremurile în care începeau să se nască tabuurile moderne, pe care le numim acum principii anti-discriminare sau convenienţe sociale”, adaugă profesorul.

Facebook reînvie obiceiul sinistru

Evident, obiceiul nu a dispărut complet, căci, în ciuda faptului că acum un astfel de comportament este considerat tabu de marea majoritate a oamenilor, încă se mai întâmplă să mai apară fotografii proaspete cu decedaţi pe site-urile de socializare. Şi nu vorbim aici de victimele unor accidente sau catastrofe, ci de, să zicem, bunica sau bunicul, morţi de moarte bună, aşezaţi creştineşte în coşciug.

„Probabil că astfel de obiceiuri nu vor dispărea niciodată. Oricum oamenii reacţionează uneori ciudat în faţa morţii, iar peste asta s-a suprapus şi tendinţa de exhibiţionism cultivată pe site-urile de socializare. Unii cred că este obligatoriu să împartă tristeţea cu ceilalţi, iar o soluţie care li se pare în regulă este postarea fotografiei mortului, în sicriu deschis, pe flickr sau pe facebook”, spune psihologul Lidia Roibu.

Vă mai recomandăm şi:

Motivul cu totul neaşteptat pentru care femeile din toată Europa au trecut brusc la moda fustei scurte

Detaliile unui război ciudat, în care au murit mii de soldaţi fără să existe nicio înfruntare între taberele inamice

Cum a furat peste 15 milioane de euro clanul lui Napoleon şi Tarzan de la Iveşti. Istoria bulibaşilor evaziunii fiscale

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: