Culisele războiului bizar în care armata României a pierdut mii de soldaţi în faţa unui inamic invizibil

Culisele războiului bizar în care armata României a pierdut mii de soldaţi în faţa unui inamic invizibil

Soldati români în al doilea război balcanic FOTO MuzeulVirtual.ro

În anul 1913, în timpul celui de-al doilea război balcanic, România a invadat Bulgaria. În câteva luni, ambele armate au pierdut mii de ostaşi, fără însă a se trage vreun foc de armă. Un inamic nevăzut a decimat trupele combatante, determinând prima suspiciune de război bacteriologic din istoria modernă.

Izbucnirea celui de-al doilea război balcanic a făcut ca România să pornească, în anul 1913, una dintre cele mai bizare campanii militare din întreaga ei istorie. În timp ce Bulgaria se războia cu Grecia şi Serbia pentru o serie de teritorii, Armata română a invadat statul de la sud de Dunăre, profitând de faptul că marea majoritate a trupelor bulgăreşti erau dislocate în zonele de vest şi de sud ale ţării, deci departe de graniţa cu România.

La început, expediţia militară românească s-a dorit a fi o parte a demersurilor de a se regla disputa cu bulgarii legată de sudul Dobrogei, însă, în faţa non-combatului adversarilor,  s-a ajuns ca trupele noastre să ocupe o mare parte din Bulgaria, fiind chiar foarte aproape de a cuceri capitala Sofia.

Amintitul conflict avea însă să intre în istorie pentru un fapt mai puţin obişnuit. Deşi în cursul acestui război nu a murit de mâna sau de glonţul inamicului niciun soldat român sau bulgar, pe timpul confruntării ambele armate au fost pur şi simplu decimate de un inamic nevăzut: holera. Iar ambele ţări s-au acuzat că epidemia ar fi fost provocată intenţionat.

Mult râvnita Dobrogea

Dacă în 1878 între noul stat bulgar şi România exista o adevărată armonie  (noi tocmai contribuisem substanţial la eliberarea lor de sub otomani, după cinci secole de ocupaţie), în anii care au urmat relaţiile s-au răcit constant.

Încă înainte de 1900, politicienii bulgari au început să pretindă că Dobrogea i se cuvine Bulgariei (se susţineau chiar enormităţi de genul: 80% din populaţia provinciei este bulgărească!), lucru ce i-a aprins destul de tare şi pe politicienii dâmboviţeni, care susţineau contrariul.

În fapt, adevărul este puţin pe la mijloc. Dobrogea a fost sub stăpânire otomană cel puţin cinci secole, la fel ca şi restul statului bulgar modern, însă n-a fost anterior parte a ţaratelor bulgăreşti, ci sub stăpânirea (destul de aproximativă, să recunoaştem) voievozilor valahi.

În acelaşi timp, stăpânirea României asupra sudului Dobrogei (rămas un măr al discordiei şi în zilele noastre) poate fi considerată legitimă câtă vreme Rusia - marea câştigătoarea a războiului din 1877-1878  - a fost cea care a negociat Dobrogea contra sudului Basarabiei. A fost, un troc care, în esenţă, repara o parte a istoriei (provincia se întorcea în componenţa Valahiei), dar strica iremediabil o alta, căci ciuntea Basarabia.

Duşmanul invizibil

Cum tonul se înăsprise mult după 1910, iar revendicările teritoriale ale bulgarilor deveniseră făţişe, izbucnirea celui de-al doilea război blacanic a fost pretextul perfect ca România să-şi pună la punct  certăreţul vecin.
Ca urmare, în 1913, când armatele bulgare erau în plină confruntare cu grecii şi cu sârbii, românii au trecut Dunărea şi au ocupat  patru judeţe (Vraţa, Plevna, Vidin şi Târnovo).

Cucerirea nu a fost nici pe departe un act de mare eroism, căci niciun soldat bulgar n-a aţinut calea românilor, micile garnizoane locale preferând calea retragerii, în aşteptarea iluzorie a oştirilor de la frontul de sud-vest.

În ciuda declaraţiilor năucitoare din acele zile - românii se prezentau ca adevăraţi eroi, bulgarii ne acuzau de mişelie - campania românească din Bulgaria a fost în esenţă un dezastru. Mii de ostaşi şi-au lăsat oasele  acolo, iar câştigul teritorial avea să fie pierdut, după doar trei ani, în urma cele mai dureroase înfrângeri româneşti din istoria modernă: bătălia de la Turtucaia.

Dincolo de toate acestea, însă, rămâne săpat adânc în istorie faptul că peste 3.000 de soldaţi români au murit şi au fost îngropaţi în Bulgaria, în gropi comune, deşi nici măcar nu au apucat să de piept cu inamicul. Ei au fost răpuşi de un duşman invizibil - holera – care în perioada august-octombrie 1913, ca un veritabil ninja, avea să ucidă şi peste 2.000 de sodaţi bulgari, făcând însă şi circa 10.000 de victime în rândul populaţiei civile.

A fost acesta primul război bateriologic?

Ulterior, bulgarii s-au folosit de epidemia de holeră pentru a acuza armata română de... război bacteriologic. Gazetele din Bulgaria neocupată au abundat, în respectiva perioadă, de atacuri virulente la adresa „năvălitorilor români”, care erau descrişi ca fiind „imperialişti fără scrupule, ce nu s-au dat înapoi de la îmbolnăvi populaţia pentru a o subjuga mai uşor” (ziarul „Bălgaria”, noiembrie 1913).

Exagerarea bulgarilor este evidentă, căci, la o adică, 20% dintre morţi erau ostaşi români, aşa că varianta unui atac bacteriologic deliberat este, fără îndoială, o mare prostie, cu substrat propagandistic.

În acelaşi timp, însă, afirmaţiile legate de precaritatea igienei din armata română (cuprinse într-un raport făcut de medicul bulgar Russeff, şeful serviciului sanitar naţional) par să fie cumva confirmate de rata mare de îmbolnăviri din rândul ostaşilor noştri.

„E stabilit că soldatul român e foarte murdar şi se hrăneşte fără să facă alegerea mâncărurilor: mămăliga nefiartă, fructe şi verdeţuri crude, bea apă chiar murdară şi altele”, scria medicul, aducând la cunoştinţa publică şi o serie de alte afirmaţii cumva şocante. S-ar părea că armata română nu avea niciun fel de sistem de îmbăiere. Aceasta se făcea în râuri şi bălţi, existând chiar cazuri în care soldaţii s-au scăldat în... canalizarea unor oraşe (sunt amintite Plevna, Lucovit, Kneja).

Evident, nu aveam de unde şti cât adevăr sau câtă denigrare există în raportul medicului bulgar. Însă un jurnal de front ţinut de ofiţerul Gheorghe Velimărescu, din Regimentul 11 Siret (care-şi avea sediul la Galaţi şi a participat cu peste 4.000 de ostaţi la campania din Bulgaria), arată că întradevăr erau mari probleme cu igiena.

„Locul în care am fost încartiruiţi era numai mlaştini şi cu pământ moale, cu apa în faţă, la cam un metru. Ne-a fost foarte greu să săpăm latrinele, care se umpleau imediat cu apă şi se năruiau. La nici câteva zile, câmpurile din preajmă erau pline de mizeria trupelor, iar apa din fântâni era stătută, puturoasă, cu viermi în ea. Ar fi trebuit fiartă, însă mulţi o beau aşa şi se chiunuiau cu mari dureri de pântece”, scria amintitul ofiţer în jurnal.

Cifrele sunt înfiorătoare. Potrivit statisticilor Serviciului Sanitar bulgăresc, în perioada august-noiembrie 1913 au murit de holeră 16.263 de oameni, adică jumătate dintre cei care au prezentat simptome. Raportul lui Russeff arată că 6.700 de oameni (dintre care 3.000 de soldaţi) au murit în teritoriile controlate de armata română, iar 9.256 au decedat în judeţele aflate sub stăpânire bulgărească.

Vă mai recomandăm şi:

Cum a fost muşamalizată ultima mare epidemie de holeră din România. Se întâmpla acum doar 22 de ani

Dobrogea, în vremea ciumei şi holerei: „Un bolnav a fost isbit cu atâta violenţă de boală, încât n-au avut vreme de a-l transporta la spital şi l-au svârlit în mare“

Detalii înfiorătoare despre modul cum scăpau de cadavrele celor morţi de ciumă şi holeră orăşenii de la Dunărea de Jos 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: