Cine erau bogomilii, straniul popor fără de ţară. Erau creştini, dar îşi îngropau morţii fără mâna dreaptă

Cine erau bogomilii, straniul popor fără de ţară. Erau creştini, dar îşi îngropau morţii fără mâna dreaptă

Stecak - monumentele funerare bogomile. Sursa foto: Wikipedia.org

Au trăit între secolele X-XVI, în special în zona balcanică, credeau în Dumnezeu, în Iisus şi în apostoli, dar socoteau că lumea şi biserica sunt făurite de diavol, că închinarea la cruce este un mare păcat şi că rugăciunile (cu excepţia rugăciunii „Tatăl nostru”) sunt vorbe deşarte. Considerau icoanele şi moaştele ca fiind relicve idolatrice necreştine. Propovăduiau minciuna ca „instrument necesar“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Apărută la începutul mileniului al II-lea, secta bogomililor continuă să fie protagonista uneia dintre cele mai neclare pagini ale istoriei. Chiar dacă, la un moment dat, bogomilii se comportau ca un popor fără de ţară, având o organizare distinctă (chiar reuşind să impună sistemul lor religios în câteva state medievale din Balcani), de pe urma lor nu au rămas prea multe mărturii relevante.

Majoritatea cercetătorilor care s-au aplecat asupra fenomenului bogomilismului – abordat în special din perspectivă teologică, respectiv ca o erezie la creştinism – recunosc că principala cauză a dispariţiei izvoarele istorice este aceea că, secole de-a rândul, bogomilii au fost persecutaţi cu înverşunare atât de către ortodocşi, cât şi de către catolici.

Bogomilii, prin ochii duşmanilor

Bogomilii n-au lăsat în urma lor prea multe scrieri care să le definească doctrina. S-ar părea că la vechii bogomili a existat un fel de respingere a scrisului şi cititului, care erau considerate complicaţii inutile ale vieţii, însă cei mai mulţi istorici cred că mai degrabă scrierilor lor vechi (secolele XI-XIII) au fost de fapt distruse la ordinul papalităţii şi al patriarhilor ortodocşi.

În aceste condiţii, ceea ce a răzbătut până la noi despre ei vine mai ales din descrierile făcute de cei care-i „înfierau”, adică de la clericii creştini din secolele XI-XIV.

Un astfel de exemplu (poate cel mai important) este călugărul ortodox Eutemie Zygabenos, care scrie un adevărat tratat despre bogomili („Panoplia dogmatica”), la solicitarea împăratului bizantin Alexios Comnenul, care declanşase la sfârşitul secolului al XI-lea o prigoană fără precedent contra sectarilor, sub pretextul că refuzau să lupte în armata bizantină.

De altfel, patriarhul bogomililor, un anume Vasile I, a fost capturat şi întemniţat, murind în închisoare. O parte din scrierile lui Zygabenos sunt preluate parţial de Ana Comnena, fiica împăratului, unul dintre cei mai prolifici cronicari ai vremurilor, iar din cele două lucrări aflăm detalii importante despre bogomili.

Bogomilii credeau că Satana a făcut lumea

După aceştia, bogomilii credeau că Dumnezeu avusese doi fii: pe cel mai mare, Satanail, care s-a răsculat contra Tatălui şi a devenit astfel elementul cel rău şi pe un fiu mai mic, Arhanghelul Mihail, pe care ei îl identificau cu Christos.

Satanail, în urma căderii sale, a zidit pământul şi întreaga natură. Numai omul reprezintă în lume un fel de compromis între Dumnezeu şi Satanail, datorând celui dintâi sufletul, iar celuilalt corpul.

Predominarea corpului asupra sufletului, adică a lui Satanail asupra lui Dumnezeu, a durat – ziceau bogomilii - până la întruparea Arhanghelului Mihail sub numele de Christos.

Prins de către Christos, Satanail a fost aruncat în tartar, rămânând de aici înainte numai Satana. Puterea Satanei n-a încetat prin această victorie momentană a fratelui său mai mic. Însăşi răstignirea lui Christos ar fi fost, după bogomili, o maşinaţiune a dracilor.

Mai mult decât atâta, întreaga biserică ortodoxă, cu icoanele sale, cu moaştele sfinţilor, cu sacramentele, cu ierarhia, cu totalitatea instituţiilor, ar fi erezie idolatrică, deci opera Satanei.

Singura lor rugăciune era „Tatăl nostru”

Provocând nesupunere contra oricărei autorităţi ecleziastice sau civile, bogomilii se priveau numai pe sine ca adevăraţi creştini. Afară de „Tatăl nostru”, pe care-l ţineau în mare onoare, ei respingeau celelalte rugăciuni creştine.

Nesocoteau liturghia şi sărbătorile ortodoxe, dar posteau lunea, miercurea şi vinerea, când se hrăneau doar cu pâine şi cu apă. De altfel, nici în restul zilelor nu erau adepţii mâncării, fiindu-le interzise carnea, brânza, laptele, ouăle şi vinul. Potrivit scrierilor lui Zygabenos, se mulţimeau doar cu hrana de origine vegetală şi ulei de măsline.

La început nu avea lăcaşuri de cult, căci după credinţa lor biserica era un loc zidit de mâna omului la îndemnul Satanei. Totuşi, cam de prin secolul al XIII-lea, apar primele lor biserici.

„Mai toate din lemn, simple, fără cruce, fără altar, fără amvon, fără icoane şi fără clopote, deoarece, pentru ei, clopotele erau trompeta diavolului”, notează scriitorul gălăţean Marcel Capriş, în cartea „Istoria maniheismului şi vestigiile arheologice bogomile din spaţiul balcanic” (editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi – 2014).

Bogomilii respingeau cu vehemenţă şi simbolul crucii. „Spuneau Tatăl nostru de nenumărate ori pe zi, fără să facă cruce, căci crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul şi care a devenit un simbol al vieţii creştineşti, nelipsit din rugăciuni, la sfintele taine, pe frontispiciul bisericilor, era pentru bogomili o unealtă cu care diavolul chinuise pe Iisus şi pe care o înlăturau din toate manifestările vieţii lor, dispreţuind-o”, scrie Marcel Capriş în volumul menţionat.

Interesant este că discriminarea sexuală, atât de des întâlnită în creştinismul acelor vremuri, nu există la bogomili. Fiecare biserică era condusă de un învăţător şi 12 apostoli (pe un model fundamental creştin) şi, totodată, fiecare membru al sectei, chiar cei de sex femeiesc, se considera ca fiind un fel de preot (conceptul apare, de altfel, şi la bisericele neoprotestante moderne).

Propăvăduiau „dreptul de minţi la trebuinţă”

Ca şi model ascetic, bogomilii semănau cu călugării creştini (fie ei ortodocşi sau catolici), iar ca principii teologice par să aibă influenţe majore din maniheism şi paulicianism, după cum constată doi dintre istoricii moderni care au aprofundat istoria sectei: rusul Boris Golubinskij şi bulgarul Dmitri Jireček.

În paranteză fie spus, bogomilii au fost confundaţi multă vreme cu bulgarii, aspect la care vom reveni spre finalul acestui articol.

Dincolo de asemănările cu diferite alte doctrine religioase, un lucru pare să fie bizar şi diferit de orice altă credinţă: dreptul de a minţi la trebuinţă, contrar ideii fundamentale creştine cum că minciuna este un păcat grav.

Ba chiar, bogomilii atribuiau lui Christos monstruoasa autorizare de a-i înşela pe inamici prin viclenie. Dacă adăugăm la principiul „minciunii necesare” şi faptul că în rândurile lor ar fi existat o pătimaşă dorinţă de prozelitism - fiecare bogomil voind cu orice preţ să fie dascăl, predicator, apostol – descoperim ce „coctail” cu potenţial social exploziv exista în interiorul sectei.

Majoritatea istoricilor cad de acord că multe dintre ideile din literatura apocrifică a bogomililor provin, prin selecţie, din lucrări deja ştiute ale creştinismului şi că aceştia doar au făcut „o selecţie” dirijată.

Ei s-au mărginit, în cea mai mare parte, a preface după chipul lor, din greceşte, diferite apocrife de factură bizantină, alegând pe acelea în care pe de o parte figurează Arhanghelul Mihail (sfântul preferat al sectei), iar pe de alta se cuprinde antagonismul între suflet şi corp sau lupta între bine şi rău sau contrastul între paradis şi infern, în spiritul doctrinei dualiste.

Morţii fără un braţ: coincidenţă sau ritual?

Cercetările arheologice făcute pe teritoriul românesc (unde fenomenul bogomil a avut, se pare, o dezvoltare importantă, mai ales în Banat) au scos la iveală şi o serie de ritualuri de înmormântare bizare ale bogomililor.

Una dintre cele mai importante lucrări în domeniu se dovedeşte cea a profesorului Ioan Silviu Oţa („Mormintele bogomile din sudul Banatului” –„Arheologia Medievală”, 1998), care rezumă excelent obieceiurie funerare ale sectanţilor.

„În necropolele încadrate în secolele XII-XV se întâlnesc cinci variante ale poziţiei braţelor: aşezate de-a lungul corpului, de-a lungul corpului dar cu palmele pe bazin, cu palmele adus pe abdomen, cu palmele pe torace şi cu palmele aduse pe calvicule sau pe umeri. Ultima dintre ele corespunde morţilor îngropaţi după ritualul bogomil”, notează autorul menţionat.


Însă partea realmente interesantă este identificarea a numeroase morminte bogomile în care mâna dreaptă a defunctului era pur şi simplu amputată, dintr-un motiv pe care niciun autor nu reuşeşte să-l identifice cu precizie.

Şi totuşi, nu erau (doar) bulgari

Interesant este că în secolul al XIII-lea toţi sectarii neo-maniheişti din întreaga Europă erau cunoscuţi sub numele de „bulgari”, deşi bogomilii nu erau, în mod cert, doar bulgari, ci erau răspândiţi în tot arealul balcanic, ba chiar şi în statele apusene.

Teologul rus Golubinskij rosteşte fără şovăire că erezia bogomililor nu este decât o continuare modificată a ereziei armenilor pavlicieni, a căror aşezare în Bulgaria începuse, cu mult înainte de Tzimisces, deja sub împăratul Constantin Copronimul, între anii 741-775.

Istoricul bulgar Dmitri Jireček nu vede de asemenea în bogomilism decât cel mult o reformă a acelui pavlicianism armean, care în secolul al X-lea era deja atât de înrădăcinat în Tracia, încât poseda acolo şase centre bisericeşti în diferite direcţii.

Se ştie că pavlicienii aveau o veneraţie specială pentru apostolul Pavel, considerându-se urmaşi direcţi ai celui mai liberal dintre discipolii lui Christos. Ei pretindeau a fi „creştini de-ai Sfântului Pavel”, de unde poate însuşi numele de paulicieni.

Ei bine, întocmai aceeaşi pretenţie o aveau românii până în secolul al XVI-lea şi mai încoace, deşi altminteri păreau a fi foarte corecţi în credinţele lor religioase.

La 1527, venind în Moldova sasul Georgios Reicherstorffer, ca ambasador din partea regelui ungar Ferdinand, a aflat aici că românii se cred a fi conservat intactă religia Sfântului Pavel. Până pe la 1700, existau în Transilvania români care-l puneau pe Apostolul Pavel mai presus de toţi sfinţii, iar un proverb săsesc zice până şi astăzi, în bătaie de joc: „er hat sie verlassen, wie Sanct-Paul die Bloch” („El i-a părăsit, ca Sfântul Pavel pe români”).

Vă mai recomandăm şi:

Misterul relicvelor egiptene găsite în sudul Moldovei. Au fost aduse de romani sau dacii făceau troc cu faraonii?

Povestea singurei biserici din România în care a slujit ca preot un patriarh al tuturor ortodocşilor. De ce a fost gonit de turci de la Constantinopole

Sfântul care a prefigurat fenomenul Arsenie Boca. Românii se roagă de secole la mormântul lui Rafail de la Agapia

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările