Cele mai periculoase animale care trăiesc pe teritoriul României. Cine domină disputa dintre veninoşi şi carnivori

Cele mai periculoase animale care trăiesc pe teritoriul României. Cine domină disputa dintre veninoşi şi carnivori

Cele mai periculoase animale din România FOTOCOLAJ

Deşi în teorie suntem feriţi de animale exotice foarte periculoase pentru oameni, în realitate pe teritoriul ţării noastre trăiesc în continuare carnivore mari (cum ar fi ursul şi lupul), dar şi şerpi veninoşi (avem cel puţin trei varietăţi de viperă), păianjeni letali şi alte animale potenţial periculoase (cum ar fi mistreţii).

Ştiri pe aceeaşi temă

Din punct de vedere al animalelor periculoase pentru om, România nu-i, evident, nici măcar pe aproape de ţări precum Costa Rica, Madagascar sau Australia. Poziţia geografică, clima şi dezvoltarea civilizaţiei ne-au ferit, din fericire, de pericole iminente, însă asta nu înseamnă că pe teritorul ţării noastre nu ar exista destule animale ce pot fi letale.

Evident, carnivorele mari prezente în România au fost şi rămân, în ciuda faptului că sunt tot mai puţine, capabile mereu să ucisă oameni, la fel cum o pot face şi păianjenii şi şerpii veninoşi, dar şi animalele care nu intră de regulă pe lista super-periculoşilor. 

Spre exemplu, în ultimii trei ani am avut mai mulţi oameni ucişi de maidanezi sau de mistreţi decât de vipere. Dar să le luăm în ordine, având ca şi criteriu potenţialul letal, nu neapărat statistica legată de cazurile mortale.

Viperele

În România trăiesc mai multe varietăţi de vipere: vipera comună (vipera berus), vipera cu corn (vipera ammodytes), dar şi cel puţin trei subspecii de viperă de stepă (vipera ursini).  Cea mai răspândită este vipera comună (sau vipera cu cruce), din care pe teritoriul Românei trăiesc circa 30.000 de exemplare, urmată de vipera de stepă şi, în fine, de cea cu corn. Aceasta din urmă este cea mai periculoasă, dar şi cea mai rară.

Vipera berus are o lungime între 50–70 cm, în cazuri de excepţie putând atinge lungimea de 90 de cm. Culoarea viperelor din această specie este variată, de la o culoare cenuşie-argintie la galben, roşiatic, cenuşiu brun, până la negru (întâlnite în peşteri la vipere în Alpi). Vipere cu nuanţe de culoare mai închisă se întâlnesc în regiunile mai reci.

Viperă FOTO Grupul Herpetologic Moldavica

Masculii au culori mai variate, cu un contrast mai evident a dungii dorsale în formă de zigzag de culoare mai închisă, decât femelele, care în general au culoare brună. Pe cap şerpii pot să aibă un desen de culoare mai închisă sub forma de V sau X. Ochii au, ca la toate viperele, irisul galben cu pupile sub formă de şliţ vertical. Corpul lor este acoperit dorsal cu solzi duri la pipăit.

Muşcăturile sunt relativ comune datorită arealului mare de răspândire în Europa. Toxicitatea veninului este relativ scăzută în comparaţie cu alte specii de viperă. Simptomele locale includ durere intensă şi imediată, urmată după câteva minute de umflare şi o senzaţie de furnicătură. Durerea se răspândeşte în câteva ore în tot corpul. Necrozele sunt foarte rare.

Periculos este şocul anafilactic ce poate apărea la interval de 5 minute după muşcătură, însoţit de greaţă, vărsături, colici abdominale, diaree, incontinenţă urinară şi de fecale, transpiraţie, febră, vasoconstricţie, tahicardie, pierderea conştienţei, stare de şoc, edem de faţă, buze, gingii, limbă, gât şi epiglotă, urticarie şi spasm bronşic. În cazuri grave, poate apărea insuficienţa cardiovasculară.

Văduva neagră

Specialiştii consideră că văduva neagră („latrodectus mactans”) este păianjenul cu cel mai toxic venin din lume, însă cazurile mortale sunt rare numai pentru că insecta este de o talie destul de mică, deci cu chelicere mai puţin dezvoltate şi cu o cantitate mică de venin. A devenit legendară mai ales pentru obiceiul femelei (care este mult mai mare decât masculul) de a-şi devora partenerul după împerechere.

Văduva Neagră FOTO Wikipedia

Păianjenul este negru ca smoala, cu pete roşii pe abdomen. Trăieşte într-o pânză destul de neregulată (cu formă vagă de pâlnie), sub pietre, printre buruieni sau în adâncituri ale solului. Poate fi întâlnită (este drept, destul de rar) şi în România, mai ales în Delta Dunării, a Litoralului şi în zonele sudice (în apropiere de Dunăre).

Veninul poate fi letal, fiind similar cu veninul viperei, cobrei sau al crotalului şi producând simptome foarte grave, cunoscute sub denumirea de latrodectism (de unde şi numele speciei). Din fericire, chelicerele mici pot inocula o cantitate mică de venin (cam o zecime din cât are păianjenul în glande), însă simptomele sunt destul de rele: dureri cumplite în zona înţepăturii, hipertensiune, puls neregulat, abdomen acum, greaţă, vomă. În România au fost consemnate oficial trei cazuri de oameni ucişi de veninul văduvei negre.

Tarantula românească

Iată deci că trăieşte o specie de tarantulă (Lycosa singoriensis) şi în România. Este o specie de păianjeni din familia păianjenilor-lupi (Lycosidae). Este cea mai mare specie de păianjeni de pe teritoriul României şi Republicii Moldova.

Tarantula Românească FOTO Wikipedia

Femela măsoară în medie 25 mm şi ajunge până la 35 de mm, pe când masculul are în medie 19 mm, ajungând la maxim 25 mm. Este o specie tericolă, petrecându-şi majoritatea timpului în galerii săpate în sol.
Specia preferă zonele de câmpie, zonele inundabile, cu sol umed în care poate sapă cu uşurinţă, sunt capabili de migraţii şi sunt buni înotători, traversând deseori râuri mari. S-a constatat că Lycosa singoriensis poate înota 7 zile neîntrerupt.

Muşcătura lui Lycosa singoriensis, este destul de neplacută pentru om. Efectele muşcăturii pot fi urmatoarele: imediat după ce păianjenul a inoculat veninul, apare o durere intensă ce durează circa 24 de ore după inoculare, locul muşcăturii se umflă şi se înroşeşte intens. Nu sunt prezente dureri în restul corpului. Începe să se resimtă după câteva minute o stare generală proastă – de apatie şi somnolenţă, fiind însoţită de o senzaţie de anchilozare.

Ursul brun

Este un animal deosebit de puternic, aparţinând familiei Urside, are un corp de până la 2,5 m lungime, o înălţime la greabăn de până spre 1,5 m şi o greutate maximă de 600 kg. Ursul brun (ursus arctos) poate trăi până la 30 de ani în natură şi până la 50 de ani în captivitate. Este un animal plantigrad, iar ghearele nu sunt retractile, imprimându-se în mers odată cu talpa şi degetele.

Ursul brun FOTO Arhiva Adevărul

Ursul brun are o blană deasă, mult apreciată, cu două rânduri de peri, spicul şi puful. Deşi culoarea de bază este cea brun-cafenie, variaţiile sunt deosebit de mari, de la urşi roşcaţi la cei aproape negri. Unele exemplare prezintă pete albe la baza gâtului, formând uneori un adevărat guler, asemănător cu cel al ursului gulerat de Himalaya. Dentiţia este tipică de omnivor, cu canini puternici şi molari rotunjiţi.

În România trăiesc peste 6.000 de exemplare, adică jumătate din întreaga populaţie de urşi din Europa. Anual, în ţara noastră au loc 5-6 atacuri ale unor urşi asupra oamenilor, înregistrându-se cel puţin un caz mortal în fiecare an.

Recomandarea specialiştilor este ca la întâlnirea cu ursul să faceţi gălăgie, legenda potrivit căreia animalul nu-i atacă pe care care fac pe mortul fiind cât se poate de falsă. În fapt, urşii sunt necrofagi, deci cineva care se preface mort are mai mari şanse să fie devorat decât cineva care face zgomot.

Lupul

Lupul (canis lupus) este un animal robust şi suplu, lung de până la aproximativ 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Greutatea este variabilă, de obicei între 30 şi 50 kg, dar depăşind în unele cazuri 70 kg.

Blana este de o culoare brun-cenuşie cu variaţii multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenuşie şi un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul are o „haină” de vară, mai închisă la culoare, şi alta de iarnă, mai deschisă, pentru a se putea camufla, fiind astfel mai greu zărit de pradă şi putând deci să vâneze mai uşor.

Lup FOTO Wikipedia

Lupul este un animal digitigrad, călcând pe periniţele degetelor şi având unghii neretractile - spre deosebire de râs - astfel încât acestea se văd clar în urmele lăsate pe pământ moale sau pe zăpadă. Alimentaţia şi dentiţia sunt tipice pentru un carnivor.

În ţara noastră trăiesc aproximativ 3.000 de lupi. Specialiştii sunt de părere că o haită de 5-6 lupi poate doborî cu uşurinţă un om, însă nu au mai fost semnalate cazuri mortale de aproape un secol.

Broasca râioasă

Broasca râioasă brună (Bufo bufo) este o broască fără coadă din familia bufonide (Bufonidae) întâlnită în locuri umede prin livezi, păduri, culturi, în jurul aşezărilor omeneşti (în crăpăturile zidurilor şi în pivniţe).

Este răspândită în nord-vestul Africii, cea mai mare parte din Europa şi Asia temperată până la lacul Baikal. În Alpi se urcă până la 2200 m. Broasca râioasă brună este o specie cu mai multe subspecii geografice. În România şi Republica Moldova trăieşte subspecia Bufo bufo bufo. În România se găseşte de la 300 m în sus, începând cu regiunea dealurilor, până la graniţa pădurilor de munte, ca şi în Podişul Transilvaniei, fără a depăşi 1 800 m altitudine. În Dobrogea nu a fost găsită decât în zonele împădurite din nord.

Broască râioasă verde FOTO Wikipedia

Are un corp voluminos, îndesat şi umflat. În România este cea mai mare broască. Femelele au o lungime până la 13 cm. Masculii sunt mai mici având o lungime până la 8 cm. În captivitate poate trăi până la vârsta de 36 ani. Partea superioară a corpului acoperită cu negi (tuberculi verucoşi) de mărimi diferite, adesea spinoşi; partea inferioară a corpului granuloasă.

În dosul ochilor are câte o glandă parotoidă mare, ovală sau în formă de semilună. Glandele parotoide şi glandele tegumentare a negilor secretă substanţe veninoase (bufotoxine) cu care se apără de duşmani. Este cel mai toxic amfibian care trăieşte la noi, veninul (prin contact) provocând iritaţii ale mucoaselor şi chiar poate duce la deces prin şoc anafilactic.

La noi trăieşte şi broasca râioasă verde (Bufotes viridis, Bufo viridis) numită şi broască râioasă de piatră. Este găsită pretutindeni, mai ales în zonele de stepă, de câmpie şi de deal şi pe lângă locuinţa omului; evită zonele împădurite. În regiunile muntoase (Carpaţi) este prezentă până la altitudinea de 1700 m. Este cea mai răspândită specie de amfibieni din localităţile rurale şi urbane, întâlnindu-se mai ales pe terenurile agricole, unde îşi găseşte hrana (în special insecte).

Mistreţul

Mistreţul (Sus scrofa) este un mamifer sălbatic omnivor, în general nocturn. Aria sa de răspândire cuprinde întreaga Europă, nordul Africii inclusiv Munţii Atlas, mare parte din Asia, întinzându-se la sud până în Indonezia (harta alăturată este imprecisă, incluzând ca arie de răspândire şi zonele ocupate de specii înrudite, cum ar fi pecariul).

Mistreţ FOTO AJVPS Galaţi

În România populează pădurile, începând cu Delta şi Lunca Dunării, până în desişurile Carpaţilor. Este colorat negru - cafeniu. Scoate sunete foarte asemănătoare celor ale porcilor domestici. Colindă în turmă pădurile şi culturile agricole de la marginea acestora.

Mistreţul este un mamifer artiodactil de circa 1,5 m lungime, 1 m înălţime şi 200 kg greutate, cu capul mare, caninii lungi şi tăioşi, păr aspru, de culoare sură-neagră. Suprinzător, este foarte agresiv (mai ales scroafele cu purcei) şi produce anual, în ţara noastră, rănirea câtorva zeci de persoane. În ultimele două decenii au fost doar două cazuri de agresiune soldată cu moartea omului atacat.

Vă mai recomandăm şi:

Cum arată şi cât de periculoasă este vipera de stepă. Specia a fost descoperită în 1993 şi trăieşte doar în România

Cele mai toxice plante care cresc în România. În cazul unora, sunt suficiente doar câteva grame pentru a ucide un om

Trei metode ecologice, surprinzătoare şi ieftine, pentru a alunga şoarecii

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: