Trei decenii de ipocrizie

Abia aşteptam să merg în excursie cu colegii de clasă. Am economisit toţi banii pentru gogoşile zilnice, câte un leu şi 25 de bani sau 3, 75 lei pentru câte un ecler.

Din lipsa banilor am învăţat să nu poftesc prăjituri şi nici măcar azi nu le doresc. E bine! Abia salvez şi bani şi nici nu risc să mă îngraş cu atâtea "pofte".

Revin, abia aşteptam să plec în excursia anuală, alături de colegii de clasă. Nu a fost niciun an, în timpul şcolii, în care eu să nu particip la vreo acţiune de grup. Aveam sau nu aveam de unde, "mă dădeam de trei ori peste cap" şi nu mă autoexcludeam vreunei cauze, doar să nu mă fac de râs. Nu-mi permiteam ruşinea, cea care, de fapt, acum e pe cale de dispariţie.

În urmă cu 30 de ani, pe 21 decembrie 1989, porneam cu colegii de clasă într-o excursie "făină". Aveam să poposim la Tuşnad şi Izvorul Mureşului. Habar nu aveam despre mişcările de stradă din Timişoara începute pe 16 decembrie, ştiau doar cei adulţi. Noi, cei mici, eram puţin naivi şi cuminţi. Voiam doar să fim împreună, ascultând pe holuri şi-n ciorapi "Depeche Mode", cu poveşti la buzunar şi glume despre profii care ne pun note sub 7. Aş'!!! Ţara ardea şi noi ne "pieptănam", cum s-ar zice, ba chiar ne mai şi certam zgomotos, cu lacrimi, pe holurile vilei de la Tuşnad. Acolo, în prima seară, profa de contabilitate ne interzicea să vorbim tare. Cică riscăm să ne ia "Miliţia". "Shhhh, zice ea, nu e bine să atragem atenţia, se întâmplă ceva grav la Timişoara", spune doamna profesoară, cu o voce gravă, inhibată şi misterioasă. Dar noi? La fel de adolescenţi, ne vedem de poveşti, de muzica noastră şi de inocenţă, un pic în şoaptă, dar nu cedăm. A doua zi, "Revoluţia" ne prinde la Miercurea Ciuc. După ce am golit librăriile de cărţile cu "Congresul al XIV-lea", pentru că aveam nevoie de ele să trecem examenul de treapta a II-a  şi nu le mai găseam nicăieri, la care s-a adăugat uimirea librarilor pentru aşa dedicaţie, ne blochează "Revoluţia" cu dumicatul prânzului în gât. Rupţi de foamea şi austeritatea comunismului, suntem evacuaţi de la cea mai copioasă masă de prânz (a mea sigur) cu ciulama de ciuperci şi carne de vită si un desert cu struguri, în mijloc de decembrie. Ah!!!
Duşi în autocar şi întorşi spre casă. S-a dus naibii excursia noastră, banii pe ea şi buna dispoziţie! Ascultăm radio şi plângem morţii. Aruncăm congrese şi ne rugăm să dispară teroarea. Ori, în egoismul nostru, să scăpăm de Congresul XIV la examen era o bucurie. Ce însemna în realitate era o adevărată tragedie.

Am ajuns în Focşani. Era întuneric şi ceaţă. De la Teatru şi încă două Bulevarde am mers în linişte spre case. Se spunea că s-a tras. În cine? În Oprişan în niciun caz. Cred că aiurea, doar să nu fim ultimii la trageri, mai ales in provincia ocupată de politruci, ceea ce s-a mai demonstrat încă vreo 2 zile. S-a tras. În aer. De dragul tragerilor şi contra teroriştilor închipuiţi din aceeaşi provincie. Tragediile erau in Bucureşti iar la TV se perindau neocomuniştii de apoi.

Mă bucur, însă, că am ajuns teafără acasă, la părinţii mei. Necazul pe care-l trăim, însă, de 30 de ani încoace, ar fi că mulţi copii sau taţi, ori mame, nu au mai ajuns acasă la familiile lor. Îi plângem an de an, îi comemorăm sau le aducem omagiu, dar necazul cel mare nu-l va şterge nimeni în vreo şedinţă solemnă în Parlamentul României, nicicând, oricâte discursuri ar avea cei îmbrăcaţi în costume şi cravate de culori asortate. Nici azi, nici ieri, poate mâine. Dar mă îndoiesc. Nimic nu poate şterge vreo lacrimă de părinte pentru pierderea vreunui suflet de copil călcat de tanc sau împuşcat de un "terorist" imaginar.

Ceea ce ar fi mai corect, este să nu mai vorbească despre asta cei care în ultimii 30 de ani nu au făcut nimic pentru ţară! NU! #ipocrizia bate #România! Ajunge!