Revolta anticomunistă faţă de colectivizare. Suferinţele îndurate în puşcării de ţăranii care nu au vrut să-şi dea pământul la stat

Mii de oameni au fost condamnaţi la închisoare la sfârşitul anilor `50, iar pământul şi locuinţele lor au fost confiscate.

Procesul de colectivizare, care a avut loc după martie 1949, până în 1962, a fost unul extrem de violent pe teritoriul actualului judeţ Vrancea.

Primii care au căzut victime acestei monstruozităţi impuse cu forţa de la Moscova au fost proprietarii de terenuri mai mari de 50 de hectare, care într-o noapte, după decretul 84/2 martie 1949, s-au trezit cu toată averea confiscată, respectiv locuinţe, terenuri, utilaje agricole, animale şi deportaţi.

Ţăranii mai puţin înstăriţi au cunoscut şi ei prigoana comunistă pentru colectivizarea satelor câţiva ani mai târziu, la sfârşitul anului 1957 începutul anului 1958.

În acea iarnă, s-au răsculat împotriva colectivizării ţăranii din Suraia, Vadu Roşca şi Răstoaca, iar curajul localnicilor care au luat cu asalt primăriile şi au ars cererile de trecere la colectiv a fost pedepsit cu deportări şi ani grei de puşcărie în cumplitele închisori comuniste.

În Vrancea, primii care s-au opus sistemului au fost ţăranii din Suraia, care între 28 şi 30 noiembrie s-au confruntat cu cei care încercau să-i convingă să se treacă la colectiv.

Un număr de 13 persoane au fost condamnate atunci la muncă silnică şi confiscarea averii.

La Vadu Roşca s-a murit

Cele mai tragice revolte ţărăneşti au avut loc în satul Vadu Roşca, comuna Vulturu.  În  4 decembrie 1957, revoltă a fost reprimată de trupele de securitate coordonate de cel care avea să devină câţiva ani mai târziu preşedintele ţării, Nicolae Ceauşescu.

Au căzut atunci sub furia gloanţelor nouă oameni tineri, 48 fiind răniţi, alţi 18 înfundând ani grei de carceră în închisorile comuniste.

Niţu Stau a fost căpetenia răsculaţilor din sat.

„Am fost primii care ne-am revoltat atunci pentru că nu am vrut să ne trecem la colectiv. Au adus mai întâi ghiogarii în sat, să ne convingă cică cu bâtele, dar văzând că nu e de glumă cu noi, au trimis armata să ne sperie", îşi aminteşte Niţu Stan despre cum a început totul.

În  dimineaţa zilei de 4 decembrie 1957, întreg satul Vadu Roşca a fost înconjurat de soldaţi, asaltul împotriva ţăranilor fiind dat în mijlocul satului. Acolo, oamenii s-au adunat chemaţi de sunetul asurzitor al clopotului de la biserică. S-a tras fără somaţie, teritoriul fiind transformat în câteva clipe într-o baltă de sânge.

„Dumnezeu a vrut să scap. În dreapta mea a murit unul, în stânga, altul. A murit şi o femeie, Dana Radu. Atunci nu mai gândeam nici că mor, nici că trăiesc. Armata venea în salturi şi am scăpat strecurându-mă pe sub gard, ca un câine", povesteşte Niţu Stan. În cele din urmă a fost prins şi adus pentru anchetă, împreună cu ceilalţi răsculaţi, la şcoala din comună.

Aici l-a văzut pentru prima şi ultima dată faţă în faţă pe Nicolae Ceauşescu, general la acea vreme, care a fost chemat să conducă ancheta de după înăbuşirea revoltei.

„M-a întrebat cum mă cheamă şi a le-a zis subordonaţilor să-mi percheziţioneze casa. Ne-au dus la Galaţi pentru proces, unde am luat bătaie cum nu-ţi imaginezi. Era un locotenent, lovea numai la gât. După câteva zile se umflase gâtul cât capul, da’ n-am spus nimic criminalilor ăia”, oftează Niţu Stan.

Condamnaţi la muncă silnică

După o lună de la masacrul din decembrie 1957 şi după un simulacru de proces,  a fost condamnat la şase ani de închisoare, pentru „revoltă împotriva orânduirii sociale”, fiind încarcerat în celulele de la Galaţi şi Gherla, la muncă silnică. Acasă îl plângeau nevasta şi patru copii mici, rămaşi fără nimic.

Avea să fie eliberat după doi ani şi cinci luni. Pământul îi fusese confiscat şi trecut la comun la colectiv. Şi-a păstrat însă demnitatea şi curajul şi nu a acceptat niciodată să muncească la CAP. Spune că nici după Revoluţia din decembrie 1989 nu şi-a recăpătat tot pământul moştenit de la părinţi.

După Vadu Roşca a urmat Răstoaca, unde 40 de bărbaţi din localitate au ajuns pentru acelaşi motiv în închisori.

„Tot satul Răstoaca s-a adunat la Primărie să ia cererile pe care le semnaseră cu forţa. Oamenii au intrat în Primărie, au adus băieţii paie cu braţul şi au pus pe foc dosarul cu cereri. Nu ardea, şi atunci eu le-am spus să desfacă filă cu filă. Le-am dat foc şi am plecat acasă. Unii dintre noi i-au mai şi altoit pe cei trimişi de la Centru să ne treacă la colectiv. Ajuns acasă, un frate de-al mamei ne-a spus că o să avem de suferit, pentru că ştia cum procedează comuniştii“, îşi aminteşte Chiriţă Gălăgie despre evenimentele de atunci.

El a menţionat că în acea noapte au fost arestaţi 30 de bărbaţi şi duşi la Securitate la Galaţi.

“La început, nu am recunoscut nimic, dar când s-au pus cu bătaia pe noi, am spus. Nu am avut încotro. Unul târa scaunele, ca să nu se audă ţipetele, iar anchetatorul mă bătea. Eu de la bătaie am rămas surd. Mi-a dat cu podul palmei peste ureche de m-a buşit sângele“, ne-a povestit bătrânul.

Toţi ţăranii închişi în urma răscoalei de la Răstoaca au fost eliberaţi, în 1964, după şase ani şi patru luni de puşcărie, în urma unui decret de graţiere dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej.