Nu mai există ideea de profesor aşa cum, poate, era percepută în trecut. Acum profesorul este persoana pedepsită din orice, iar elevul sau copilul are toate drepturile. Profesorul nu are voie să facă nimic, dar elevul are dreptul să fie egoist. Regulamentele interzic elevului, dar legea interzice profesorului.

Profesorul trebuie să aplice strategii didactice, chiar şi diferenţiate, dar Doamne fereşte să îşi iasă din fire. Noua lege de protecţie a copilului aduce AMENZI însemnate profesorilor agresivi, dar şi pentru părinţi. Dar ce înseamnă agresivitate? Care este limita dintre un simplu ţipăt şi o lovitură sau pedeapsă?

Sunt foarte de acord cu toate amendamentele acestei legi. Agresivitatea nu este o soluţie la educaţie. Nici în privinţa părinţilor, nici în privinţa profesorilor. Cu ce nu aş fi de acord? Cu aplicarea diferenţiată a legii. Dacă un părinte ar da o palmă unui copil, nu cred că ar primi conform legii între 500 şi 1000  de lei amendă şi nici părinţii care-şi scot copiii la cerşit nu cred că ar fi pedepsiţi (altfel nu aş mai vedea cerşetori), dar dacă un profesor ar pedepsi un copil către colţul clasei doar, asprimea judecăţii nu ar întârzia să apară şi ar fi repede judecat, ca să nu mai vorbim despre faptul că în ultima vreme, orice floare primită este aspru condamnată ca şi “mită”.

Dacă elevii chiulesc, profesorul este pedepsit că l-a determinat să chiulească, dacă  elevul se duce în barul de pe lângă şcoală, dirigintele este pedepsit că nu l-a făcut să înţeleagă pe elev suficient de bine că nu are voie, dar autorizaţia café-barului din apropierea şcolii nu are importanţă de cine a fost eliberată!
Profesorul este vinovat pentru orice nu convine unui elev şi, mai ales, dacă are curajul să mai facă prelegerea “bunului simţ”. Ei au voie să strice mobilierul şcolii, să arunce cu hârtii, cu scaune, să se înjure în timpul orelor de curs, nu numai în pauze şi să “împuşte păsări” pe smartphone.

A aplica sancţiuni profesorilor sau părinţilor fără să se impună limite de manifestare elevilor sau copiilor, nu este o soluţie potrivită, ci doar una parţială. Nu există regulament şcolar care să modeleze bunul simţ al unui elev. Conjucturile şi manifestările acestora sunt imprevizibile şi diverse, iar comportamentul lor ţine exclusiv de propria voinţă.

NU mă pot gândi decât la faptul că, în general, nici măcar jumătate din elevii actuali ar fi educaţi în spiritul bunului simţ şi cu asumarea propriilor fapte. De acasă sau din trecut, poposesc la şcoală cu grave manifestări de comportament, iar ca profesor eşti nevoit să aplici strategii şi să acorzi multe minute dintr-o oră gestionării situaţiilor de criză.

Dacă o oră are 50 de minute, iar obiectul predat are alocată doar o oră pe săptămână, cele una-două elemente perturbatoare vor obliga profesorul să mai “taie” 10 minute pentru gestionarea situaţiei de “criză”.  Ca profesor, trebuie să faci astfel încât să nu jigneşti, dar pe de altă parte elevul face tot ce îi stă în putinţă să te provoace, doar pentru faptul că EL este SINGURUL ce nu va păţi nimic.

Regulamentul şcolar este doar bun de citit! Mustrările, întâlnirea cu părinţii, amenzile, “panoul de onoare”, nota la purtare, notele proaste în general, vizitele în cabinetul directorului nu mai valorează nimic pentru el. Dacă un elev vrea să-ţi facă “psihicul ţăndări” ţi-l face şi, grav este că unii dintre cei “răi” au şi suportul părinţilor.

Agresivitatea nu poate fi inclusă în educaţie, dar conceptul, uşor de interpretat, nu poate fi exclus doar din partea profesorilor, a părinţilor sau a unei legi. Excluderea tuturor părţilor negative în ceea ce priveşte educaţia şi desfăşurarea procesului de învăţământ nu poate fi făcută doar cu pedepsirea profesorilor. Exceptând cazurile de profesori, temporar existenţi în sistem, ceilalţi nu au nicio vină  că sunt obligaţi să lucreze cu elevi “scăpaţi de sub control”, iar efortul acestora nici măcar nu este remunerat  corespunzător pentru a suporta tot felul de devieri de comportament, majoritatea voit manifestate.

Observ cu ochiul liber şi cu propria-mi fiinţă cum an de an generaţiile se schimbă în rău. Elementele perturbatoare nu au de-a face cu talentul meu de a le gestiona, ci cu faptul că până să ajungă la liceu acel elev a fost tolerat şi needucat, fie de părinţi, fie de colegi superficiali. Nu poţi educa pe fiecare în parte într-un timp scurt, dacă nu există muncă în echipă. Iar rata sărăciei actuale sau a superficialităţii grave, pe fondul unui  sistem educaţional din ce în ce mai bolnav, nu poate remedia nimic.

Care este limita dintre toleranţă, răbdare, afecţiune şi strategie? Sunt limite extrem de fragile, iar în "perversitatea" lui de element perturbator elevul va etala propria nevoie de atenţie care nu poate fi remediată de un psiholog al şcolii ce are în grijă 1500 de elevi. Nu poţi sancţiona un om, parte dintr-un sistem prea defect.

Respectul faţă de acţiunile proprii, indiferent de vârstă sau domeniu, este singura acţiune care evită orice sancţiune. Comportamentul uman este divers, deseori nefiresc, dar echilibrul nu are lege!
Dacă există lege, să fie pentru toată lumea! Uneori, în spatele inocenţei, se poate ascunde un “UCIGAŞ”!