Povestea singurului supravieţuitor de la „Cota 100“. A fost salvat din ghearele morţii, din confuzie, chiar de inamic

Numele său este trecut în dreapta intrării în Mausoleul Eroilor de la Mărăşeşti alături de al maiorului Grigore Ignat şi al eroicei Companii de mitraliori.

Istoria oricărui popor consemnează, la loc de mare cinste, fapte de arme hotărâtoare în momente cruciale, care au înclinat balanţa unei victorii.

O astfel de pagină de eroism a fost scrisă în timpul Primului Război Mondial de compania de mitraliere comandată de căpitanul Grigore Ignat, în sângeroasa vară a anului 1917.

Cei 180 de soldaţi ai companiei au primit misiune pentru data de 6 august să apere Cota 100, practic o înălţime de teren aflată la vest de gara Mărăşeşti.

Istoriografia luptelor de la Mărăşeşti menţionează unanim moartea eroică a tuturor celor 180 de ostaşi, inclusiv a comandantului companiei căpitanul Grigore Ignat.  Unul singur a supravieţuit, sublocotenentul Teodor Grigoriu, comandantul Plutonului 1.  

Născut în anul 1896, în judeţul Dolj, Teodor Grigoriu a ajuns pe front când avea 20 de ani, fiind coleg de şcoală militară cu Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu. În luna iulie a anului 1917 a fost avansat la gradul de sublocotenent şi a fost repartizat  la unităţile de luptă în Compania I de mitraliere din regimentul 51/52 Infanterie, cu care a luat parte la marea bătălie de la Răzoare, Mărăşeşti, din august 1917.

Luptele s-au desfăşurat timp de 29 de zile, între 24 iulie şi 21 august. Apogeul l-a atins ziua de 6 august 1917, rămasă în analele războiului prim-mondial.

"În dimineaţa zilei de duminică, 6 august, o zi de linişte aparentă cu un soare cald şi blând, pe la ora 6,30 inamicul a dezlănţuit un bombardament infernal de artilerie din gurile a peste 1 .000 de tunuri. În limbajul frontului pregătirea de artilerie însemna prologul atacului. Pe direcţia principală de atac, fixată de inamic în sectorul Batalionului I din Regimentul 51 infanterie se afla şi Compania de mitraliere comandată de căpitanul Grigore Ignat. Armata germană a reuşit să creeze o breşă în această zonă, profitând de superioritatea numerică. Faţă de situaţia creată, sarcina stăvilirii înaintării inamice a fost încredinţată şi Companiei de mitraliere care a trebuit să intre în acţiune pentru că linia I de apărare română fusese dezorganizată de bombardamentul şi repetatele atacuri inamice. Compania de mitraliere, ultima insulă de rezistenţă din acest sector, bine camuflată, trăgea din plin cu cele opt piese ale sale", potrivit istoricilor Gheorghe Popa şi Alecu Lenco.

Infanteria germană a pătruns în dispozitiv şi s-a îndreptat către Cota 100, apărată de mitraliori. Comandantul îşi informase soldaţii că preţul rezistenţei pe poziţie va avea valoare istorică, în condiţiile în care oprirea înaintării inamicului, chiar şi pentru o oră, poate însemna timpul necesar pentru regruparea armatei române. A fost o luptă crâncenă, într-o atmosferă infernală, în care tunurile germane au lovit cu putere Cota 100.

"Un obuz duşman a căzut pe o mitralieră aruncând-o în aer cu servanţii sfârtecaţi. O altă mitralieră românească a avut aceeaşi soartă cu care ocazie moare elevul plutonier Ralea Emil, comandantul plutonului al II-lea. Apoi una câte una mitralierele tac. Servanţii au căzut unul după altul şi nu mai era cine să-i înlocuiască. Momentul era critic, disperat, iar Căpitanul Ignat şi sublocotenentul Teodor Grigoriu, au trecut ei la mitraliere", potrivit istoricilor amintiţi.

În încleştare moare şi căpitanul Ignat. Deşi a fost dat mort şi citat prin ordin de zi pe lista celor dispăruţi în confruntare, sublocotenentul Teodor Grigoriu, singurul supravieţuitor din compania de mitraliori, a fost salvat, după cum singur a mărturisit, de către inamici.

"Grav rănit la cap şi zvârlit în aer cu mitraliera la care trăgeam, cu hainele complet rupte de pe mine, dezbrăcat de suflul exploziei, numai în cizme, cad leşinat, plin de sânge. Am fost ridicat de brancardierii germani - după ce ocupaseră Cota 1 00 - şi crezând că sunt ofiţer bavarez, m-au transportat pe targă 19 km, până la spitalul lor din Focşani, unde am fost operat de medicii germani, la cap, chiar în seara de 6 august  1917. După câteva zile, cu un tren de răniţi m-au evacuat tocmai la un spital specializat de răniţi la cap, din oraşul Stettin - Germania - unde după câteva săptămâni am început să vorbesc (după şocul de la cap) şi văzând că sunt român m-au internat în lagărul de prizonieri din insula Strahlsund Danholm (din Marea Nordului) unde erau ofiţeri români, ruşi, englezi, francezi şi la 5 iunie 1918, după pacea de la Buftea, am fost repatriat. Şi aşa s-a făcut să fiu singurul scăpat cu viaţă din acel trepăd de foc", povestea în memoriile sale supravieţuitorul de la Cota 100.

După Primul Război, ofiţerul Grigoriu a urmat şcola militară specială de geniu şi a funcţionat în diferite unităţi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost delegat al marelui Stat Major pe lângă Direcţia I Regionala C.F.R. Gara de Nord Bucureşti şi Direcţia Generală C.F.R., până în 1945, când s-a pensionat. Ulterior, faptele sale de arme au fost răsplătite de statul român de atunci cu avansarea la gradul de general maior. Ofiţerul a murit la Craiova, în anul 1974.