Pantofii mei, nervii noştri, strategiile lor

Mizerie fără margini în Cartierul Bahne

Astăzi, speriată de primele manifestări ale unei viroze, am fugit de acasă. Am fugit pe jos, fără maşină, să trec şi pe la farmacie, dar şi spre fata cu părul roşu ca focul, pozitivă şi muncitoare care e specialistă în sprâncene mai ceva decât Anastasia.

Pentru că am plecat pe jos, chiar mă gândeam pe unde să o iau să ajung în acel cartier, pentru că automatismul la volan mi-a creat aparenta impresie că nu m-aş descurca. Evident că orientarea mea spaţială nu avea cum să mă înşele, ceea ce s-a şi întâmplat.

Trebuia să ajung la timp şi mi-am luat marja de 30 de minute, pentru că, dacă nu ştiţi încă, am în mine un fel de plămădeala nemţească, ceea ce m-a ajutat şi la adaptarea mea rapidă în spaţiul japonez, nu cu mult diferit din acest punct de vedere. Secunda şi punctualitatea, mama disciplinei.

Unde vreau să ajung? La vechea mea obsesie de ceva vreme, pe fondul unui stres legat de drumuri, străzi, gospodărire edilitară. Am scris mult despre asta. Episoade întregi cu mocirla mea din faţa blocului, cu străzile veşnic bombardate de cratere şi nămol, chiar şi pe marginea E85 e un imens nămol, mai ales că se plătesc taxe grele, atât de drum, cât şi de intrare la tine în bătătură sau taxe de parcare de 250 de lei pe an, în condiţiile în care nu există amenjări decât foarte rare, în cele mai dese cazuri o dungă galbenă f... , de maxim 10 centimetri, la capătul căreia îţi pui plăcuţa cu numărul de înmatriculare plătit tot de tine.

Şi dacă într-o postare anterioară aminteam că nu mai poţi fi întreg la minte după ce vizitezi o ţară civilizată, mai ales ţara perfecţiunii, Japonia, fie că mergi cu maşina sau pe jos, peste tot vezi un Focşani urât, înnămolit, craterizat, în care acele puţine bulevarde îţi dau impresia că poţi mări viteza, dar în interior, miile de străduţe au fost decenii întregi lăsate de izbelişte şi, Doamne fereşte, să nu te împingă cineva să mai mergi pe tocuri, pe trotuare.

Să investeşti în pantofi de calitate şi să ocololeşti ce? Pietricele, cratere, gunoaie, bălţi? Ferice de pantofii ieftini, chinezeşti. Îi porţi o dată, dar măcar nu mai plângi după investiţie. Nu ai cum să-ţi păstrezi eleganţa! E un imens calvar!

Dacă acolo unde locuiesc eu, în buricul târgului, situaţia este gri, mai prin cartierul BAHNE, tradus în „mlaştină”, gunoaiele, nămolul şi bălţile domină. La prima rafală dinspre mama noastră Rusia, totul se transformă într-o dezolare. CUP salubritate? No way! Gospodărire edilitară? NO way! Strategie de dezvoltarea a municipiului? F..ck... sh..!

Să ai tupeul să conteşti strategia? Cât tupeu pe tine măi Trofin Tudorel! Cum de îţi permiţi să conteşti strategiile aleşilor locali? Dar chiar nu ai văzut câte au făcut în oraşul nostru de atâtea decenii? Şi apoi critica nu duce la nimic bun! Capul jos măi băiete, nu ai dreptul să conteşti strategiile armonioase şi pline de inteligenţă ale împământeniţilor în strategii pe hârtie, pe bani publici!

Dezolare, urâţenie, uliţe urbane! Focşaniul în care am ales să trăiesc mă alungă în fiecare zi! Poate nu va fi o pierdere atunci când voi pleca definitiv, dar cu siguranţă va rămâne un model de AŞA NU trebuie să se definească o infrastructură care conduce la creşterea calităţii vieţii, aşa cum se exprima preşedintele Consiliului Judeţean Vrancea, în interviul său de la Realitatea TV, cu Rareş Bogdan. Wow! Mama teoriei! Keep going! 

P.S. Uitasem să vă zic! Un pic mai în spate, pe aceeaşi stradă, un palat cu două etaje, placat cu marmura, şi-a arborat steagul la etajul doi! Să trăieşti oricine eşti, dar să înebunesc de-mi vine să stau în vila ta, pe strada aia! prefer tot garsoniera mea!