Păgubosul armistiţiu de acum o sută de ani. Consecinţele: ruperea relaţiilor cu noua putere sovietică şi pierderea Tezaurului

Păgubosul armistiţiu de acum o sută de ani. Consecinţele: ruperea relaţiilor cu noua putere sovietică şi pierderea Tezaurului

Comandanţii semnatari ai armistiţiului de la Focşani. FOTO: www.focsaniulvechi.ro

Nepregătită de război, dar nici susţinută pe măsură de aliaţi, România a fost nevoită să încheie un armistiţiu cu Puterile Centrale.

Ştiri pe aceeaşi temă

Armata română a repurtat în vara anului 1917 mari victorii în bătăliile de la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, dar prăbuşirea frontului rus a pus ţara noastră într-o situaţie delicată, de a nu se mai putea apăra în Moldova.

Acest lucru a făcut ca România, ca aliat al Antantei, formată din Franţa, Imperiul Britanic şi cel Rus, să rămână izolată şi singură în faţa Puterilor Centrale, reprezentată de Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Bulgaria.

“În plan militar, anul 1917 a însemnat o mare deziluzie pentru coaliţia Antantei, care nu a reuşit să desfăşoare amplele ofensive planificate. Mai bine închegate şi acţionând coerent sub ordinele unui Comandament unic, armatele Centralilor au repurtat victorii tactice importante, pe toate fronturile, mai puţin în România unde acestea au fost oprite în Poarta Focşanilor. Ofensiva germano-austriacă pe frontul răsăritean şi-a atins scopurile operativ-tactice astfel încât spre sfârrşitul anului 1917 şi în prima parte a celui următor, prin cucerirea Kievului, a Odessei şi a Harkovului, era ocupată aproape întreaga Ucraină. În acest fel, România ajunsese să fie înconjurată aproape din toate părţile de trupe inamice. Totuşi, pericolul cel mai mare avea să vină tocmai din partea "aliatului" rus, împreună cu care trebuia să salveze ceea ce mai rămăsese neocupat din teritoriul naţional”, susţin istoricii Vasile Popa şi Cezat Mâţă, în lucrarea "O soluţie Controversată-Armistiţiul de la Focşani".

Practic, România se afla în imposibilitatea de a mai continua războiul împotriva Puterilor Centrale, iar parafarea la 22 noiembrie la Brest-Litovsk a armistiţiului de încetare a operaţiunilor militare, care angaja într-un mod nepermis statul român, a determinat Guvernul României, refugiat la Iaşi în urma ocupării Bucureştiului de către trupele germane, să propună aliaţilor încheierea unui armistiţiu care reprezenta practic salvarea ţării noastre.

Primul ministru român, acuzat de laşitate

În memoriul trimis de şeful Guvernului, I.C. Brătianu se arătau circumstanţele defavorabile continuării războiului, acesta exprimându-şi speranţa că ”aliaţii îşi vor da consimţământul pentru încheierea unei păci separate, fără să denunţe obligaţiile pe care şi le-au asumat în august 1916”.

Deşi  miniştrii din ţările Antantei recunoşteau situaţia gravă, francezii, reprezentaţi de generalul Henri Berthelot, a acuzat autorităţile române de trădare.

" În seara zilei de 19 noiembrie, la aflarea veştii asasinării lui Duhonin şi la anunţarea unei posibile sosiri a câtorva bolşevici la Iaşi, Scerbacev (general rus) i-a trimis lui Mackensen (general german) o cerere de armistiţiu, iar fricosul de Brătianu a fost de acord foarte rapid, în ciuda deciziilor luate cu două zile mai înainte într-un consiliu prezidat de Rege şi la care am asistat”, îşi exprima dezacordul generalul francez Berthelot în legătură cu încheierea armistiţiului.

În replică, Brătianu susţinea că Berthelot fusese pus la curent cu poziţia adoptată de România.

„La 20 noiembrie 1917, gen. D. Scerbaciov, comandantul trupelor ruse din spaţiul românesc, a înaintat oficialilor germani, respectiv austro- ungari,propunerea de încheiere a unui armistiţiu, între armatele «Centralilor» şi cele româno-ruse, la Focşani. Propunerea a fost acceptată de reprezentanţii Puterilor Centrale, care au desemnat o delegaţie mixtă, formată din ofiţeri germani, austrieci, bulgari şi turci, având ca preşedinte pe generalul von Morgen. Interesele româno-ruse urmau să fie reprezentate de o delegaţie comună, alcătuită din 20 membri, grupaţi în două sub-comisii: una rusă (16 membri), condusă de gen. Kelcevski, şi una română (4 membri), condusă de gen. Alexandru Lupescu.  În ziua de 22 noiembrie 1917, delegaţii români şi ruşi s-au întâlnit la Tecuci, pentru a stabili normele şi punctele de vedere comune. La 24 noiembrie 1917, s-au reîntâlnit la Mărăşeşti şi de aici au plecat spre Focşani, unde la ora 15,05 începea prima rundă de negocieri cu partea adversă. Negocierile, desfăşurate în Casa Apostoleanu, s-au desfăşurat, cu inevitabile poticneli, până în ziua de 26 noiembrie 1917, când a fost adoptată forma finală a armistiţiului”, se arată în documentele istorice.

Punctele principale ale armistiţiului făceau referire la obligaţia suspendării ostilităţilor, cu condiţia absenţei vreunui demers militar al “Centralilor” pe întregul front răsăritean, dar şi interdicţia dislocării unor efective militare într-un procent mai mare de 10% din totalul armatelor prezente pe acest front.

Istoricii spun că semnarea Armistiţiului de la Focşani a avut consecinţe negative pentru statul român, pe multiple planuri.

Liberalii şi conservatorii, pe poziţii diferite

„În primul rând, în sânul guvernului naţional, între liberali şi conservatorii democraţi au apărut disensiuni privind oportunitatea acestui Armistiţiu, disensiuni care s-au accentuat în special către sfârşitul lunii ianuarie, în contextul în care von Mackensen insista pentru «clarificarea» atitudinii României faţă de război. Semnarea Armistiţiului nu a însemnat si o clarificare a raporturilor militar - diplomatice dintre România şi aliaţii occidentali, mai ales că participarea sa la tratativele de la Focşani s-a făcut în condiţii nu tocmai clare, pe baza semnăturii în alb dată de miniştrii reprezentanţi la Iaşi. În consecinţă, după consumarea acestui act, aliaţii României nu s-au grăbit să-i recunoască dreptul de a rezolva, prin tratative directe cu adversarul, o situaţie pe care o recunoscuseră de altfel foarte dificilă, în condiţiile în care fostul, până mai ieri aliat, dădea şi el multă bătaie de cap autorităţilor române prin incoerenţa deciziilor politice şi incapacitatea a ţine sub control problemele de ordin militar, pericolul unui război civil devenind tot mai evident. Cu toate eforturile întreprinse de premierul Brătianu, Aliaţii şi-au păstrat convingerea că gestul României de a semna Armistiţiul era o abdicare de la angajamentele pe care şi le asumase faţă de Antantă în august 1916”, susţin istoricii Vasile Popa şi Cezar Mâţă.

Casa Apostoleanu, unde s-a semnat tratatul  FOTO: www.focsaniulvechi.ro

Ulterior, consecinţele armistiţiului de la Focşani au arătat cât de zadarnică a fost jertfa sutelor de mii de soldaţi români care au murit în Primul Război Mondial. România a întrerupt relaţiile diplomatice cu noua putere sovietică, care i-a confiscat tezaurul aflat în păstrare la Moscova.

Apoi, în continuarea Armistiţiului de la Focşani, în aprilie 1918 a avut loc Tratatul de Pace de la Bucureşti, dintre România şi ţările Puterii Centrale, prin care ţara noastră a cedat Cadrilaterul, respectiv partea de sud a Dobrogei.

Tratatul nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României sau promulgat de Regele României, iar dispoziţiile sale nu au intrat în vigoare decât timp de şase luni.

Când Puterile Centrale au început să dea, la rândul lor, în octombrie 1918, semne de epuizare, înţelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman. Ulterior,  România a reluat ostilităţile împotriva Puterilor Centrale, cu ajutorul armatei franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Aceasta a condus la Marea Unire din decembrie 1918, prin care toate teritoriile cu populaţie majoritară românească au intrat în componenţa României.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările