La Londra, tristeţea poartă fes pe cap şi salopete murdare

Să te plimbi cu metroul londonez, reprezintă o adevărată experienţă. De la locul de reşedinţă până la destinaţie, o experienţă în plus aşteaptă să fie absorbită şi desluşită. La Londra, multiculturalismul, tristeţea sau zâmbetul învăluite în zgomot sau linişte, în aglomeraţie sau pustietate reprezintă una dintre experienţele vieţii.

Am aterizat si eu cumva, dintr-o întâmplare sau coincidenţă, nu ştiu, prin Londra. Oriunde mi-aş dori să aterizez, chiar şi pentru o experienţă scurtă, dar am învăţat pe parcurs că trebuie să am răbdare şi să nu forţez ceea ce destinul mi-a pregătit deja.

Nepotul meu a fost foarte drăguţ şi câteva zile s-a sacrificat să mă plimbe peste tot. Nu ideea că vizitez cele mai importante obiective era importantă pentru mine, ci faptul că puteam să percep o altă lume despre care am mai scris, dar pe care nu apucasem să o observ în mod direct, şi mai ales că puteam să fiu câteva zile aproape de cel căruia i-am dedicat la un moment dat o parte din experienţa mea de viaţă, de educaţie şi pe care am dorit neapărat să-l văd împlinit.

De fapt, nimeni nu-şi imaginează, sau mai bine zis nu realizează că împlinirea, fericirea, vine mai repede sau mai târziu în funcţie de „capitalul” cu care pleci la drum. La fel ca în antreprenoriat, aşa e şi în viaţa de zi cu zi. Dacă în istoricul copilăriei sau adolescenţei scrie minus pe balanţă, e foarte greu să recuperezi ceea ce alţii au moştenit deja. Nepotul meu era îngrijorat.

Era îngrijorat pentru viitorul său, la fel ca şi acum 6-7 ani, dar mult mai matur şi echilibrat, mult mai grijuliu cu cei din jurul său şi poate prea altruist, dar cu siguranţă călit la perversităţile societăţii în care, recunosc, l-am aruncat poate peste voinţa lui şi uraaa, vorbea engleză, repede, bine, cu glumiţe şi „folclorisme”! Ooo! Good! 

Chiar şi în peisajul gri, Londra încasează mereu, bani!

Mi-a plăcut Londra, chiar dacă a fost vremea mohorâtă, chiar dacă a plouat şi a fost frig, chiar dacă nu am avut bani să-mi cumpăr ceea ce îmi doresc, chiar dacă m-am deplasat vreo 4 ore pe zi dintr-o parte în cealaltă şi eram după o altă călătorie din partea opusă a continentului, chiar dacă era prea aglomerată pentru percepţia mea.

De fiecare dată mă bucur de orice experienţă nouă, mai ales de una legată de călătorie. Peste tot, în Londra arunci cu bani. Nu ai cum să te deplasezi fără bani, în primul rând. Orice metru costă. Unele mai puţin, altele mai mult, nimic nu e gol, nimic nu merge pe gol. Doar muzeele au intrarea liberă şi acolo e o puzderie de oameni, dar ca să ajungi acolo îţi trebuie iarăşi bani. În timp ce pe la noi poţi economisi banii de autobuz, au grijă, însă, taxele să te sărăcească de buget. Totul înseamnă bani! Fericirea are nevoie de bani?

O arie metropolitană mult prea aglomerată, multiculturală, iar simpla observaţie asupra reţelei „Underground” te duce cu gândul că deja este depăşită ca şi capacitate, mai ales atunci când se mai suspendă câte un sector. Când se anunţă suspendarea unei linii, brusc se paralizează intrările şi ieşirile de pe o platformă. Aşa ceva nu am văzut la Tokyo, iar acolo, de asemenea, nu am văzut tunelurile subterane prea înguste, pentru atâtea milioane de oameni. Probabil şi pentru că sunt mai nou proiectate, dar mai ales că acolo se impune disciplina specifică.

Din Zona 1 şi până în zona 4, în timpul unei călătorii, vezi foarte puţini englezi. Dacă aţi fost, ştiţi şi voi că predomină indienii, vest asiaticii, foarte puţini est asiatici, iar aproape de zona 4 apar şi românii. Îi recunoşti dintr-o mie! De ce acolo? Atât îşi permit!

Românii sunt trişti şi cu fesul pe cap

Da! Sunt foarte obosiţi, aproape neîngrijiţi, au mereu fesul pe cap, foarte rar caştile în urechi aşa cum au ceilalţi. Aproape că uită să asculte muzică sau să citească o carte. În timp ce etniile diverse ascultă câte ceva, ori zâmbesc în timp ce mai citesc câte un mesaj, românii dorm sau se uită în gol, preocupaţi de chiria de mâine, murdari pe salopete sau pe pantalonii de trening. Este doar ceea ce am văzut, iar acest fapt nu reprezintă o jignire. Nu sunt preocupaţi de felul cum arată, sunt copleşiţi de supravieţuire. Cei care lucrează în spaţii curate, bine plătite, nu i-am vazut eu, însă nu înseamnă că nu există. Fiecare după cum a avut noroc, a căutat, a investit în educaţie şi aşa mai departe.

La fel ca şi în ţară, dar acolo măcar speră că planul englezesc de construire a peste un milion de locuinţe până în anul 2020 va fi dus la capăt cu ajutorul lor.

Prea puţini români am văzut zâmbind. Dacă stau bine şi mă gândesc, cred că niciunul. Nici măcar o amică mai veche, cu care nu am apucat să mă întâlnesc, avea expresia într-o fotografie, la fel ca şi vremea englezească. Mohorâtă, dar nu mai mohorâtă decât în România.

În Kingsbury sau Quensbury, cartiere nu foarte departe de stadionul Wembley, acolo unde s-a amplasat una dintre secţiile de votare pentru alegerile prezidenţiale, trăiesc foarte mulţi români. Chiar lângă o staţie de metrou, un internet café` la care lucra un indian, avea vitrinele tapetate cu bancnote româneşti.

M-a amuzat un pic şi l-am întrebat pe indian, de ce?! Era logic, dar am vrut să-l aud. Zâmbea şi îmi spunea că majoritatea clienţilor lui sunt români şi îi dăruiesc mereu bancnote româneşti, iar el le păstrează sub geamul de pe tarabă, în semn de respect.

În aceste cartiere, doar o cameră este închiriată cu 500 de lire pe lună, iar salariul minim pe ora de lucru este de 5 lire. În casa în care am zăbovit, erau condiţii foarte bune şi toţi cei care locuiau acolo se înţelegeau bine. Altfel nu se poate. Să poţi trece de ziua următoare, trebuie să respecţi şi să fii respectat. Totuşi, dacă muncesc, îşi pot asigura şi banii de chirie şi de trai, dar în România nu ţi-ajung veniturile nici de mâncare, iar chiriile, cel puţin în oraşele mari, sunt cam la fel de mari.

Englezii au nevoie de imigranţi, dar îi respectă, cred, preferenţial. Nu există niciun reprezentant român în Parlamentul Britanic, aşa cum au indienii, dar ei nu trebuie să uite că fără sacrificiul imigranţilor, englezii nativi, nu ar putea renunţa la „nobleţe” pentru a face muncile „de jos”.

Dintre englezii pe care i-am observat în metrou, nici unul nu avea pantofii curăţaţi dimineaţa, şi prea puţini părul pieptănat. Probabil că cei harnici erau în maşinile personale şi se plimbau doar prin zona 1 sau 2. Eventual, prin cartierele liniştite şi luxoase, mai vedeai câte un englez în vârstă ducând gunoiul. Foarte multă linişte acolo!
Ca imigrant, deşi nu am fost niciodată în această postură, devii automat, un trist. Cel puţin pentru faptul că nu poţi fi fericit în propria ţară şi alegi să pleci. Câţi pleacă de bine, nu ştiu, dar m-aş bucura ca data viitoare să văd şi altceva.

NU cred că poate fi vreunul fericit departe de ţară şi de locurile natale. Sunt multe cauze ale tristeţii şi am mulţi prieteni care ştiu asta. Cel care este fericit va fi liber să mă contrazică. De aceea, cel mai bine ar fi ca ei să nu fie nevoiţi să facă în altă ţară ceea ce ar putea face în propria ţară. Să fie fericiţi şi să îngrijească familiile fără grija zilei de mâine. Oare s-ar putea?

Ca turist, e perfect! Vizitezi, te bucuri, ţi se umflă gleznele, te pozezi cu James Bond sau cu Tom Cruise, cu Johnny Depp sau cu Putin, mânânci ce vrei, salivezi la Harrods sau asculţi piţipoancele turiste din România că nu au şamponul la ele să se spele, după un aşa tur obositor prin Londra din care nu au rămas cu mare lucru, fiindcă în afară de Big Ben, ce mare şmecherie o fi Londra asta?

P.S. Există multe aspecte frumoase în Londra, pe care le păstrez pentru alte scrieri. Acest articol nu abordează aspectele "ZEN" ale capitalei britanice.