Pe la vârsta de patru ani începusem să percep ce se întâmplă cu mine şi în jurul meu, de ce trebuie să hrănim şi să adăpăm animalele din gospodărie şi îmi aduc aminte că atunci când se lăsa întunericul şi trebuia să mă urc în pat, pentru culcare, măicuţa mea îmi atrăgea întotdeauna atenţia că trebuie să rostesc Tatăl nostru sau Crezul.

Tot pe atunci, îmi povestea de primii ei ani de şcoală care se derulau în timp ce plecau pe lumea cealaltă marii noştri bărbaţi de stat – primul-ministru Ionel I.C. Brătianu şi Regele Ferdinand - ani în care orele de curs începeau tot cu o rugăciune, iar cei mai respectaţi oameni ai satului erau învăţătorul, profesorul, preotul şi primarul (nu întotdeauna).

Odată cu creşterea în vârstă (şi în ani de studii) am înţeles că religia a jucat un rol fundamental în istoria noastră atât de zbuciumată, fiind un focar de cultură şi lumină, de răspândire a buchiilor cărţii şi de ocrotire, prin eforia spitalelor, a oamenilor loviţi de boli sau de singurătate. Şcoala noastră s-a născut în biserică, iar predicatorul parohiei era şi duhovnicul şi sfătuitorul sătenilor.

Ei îşi vedeau alinarea şi speranţa în cuvintele lui încărcate de balsam, iar în existenţa noastră pe acest pământ, bătătorit de atâtea hoarde migratoare, s-a întâmplat de multe ori ca, atunci când năvălitorii ne-au călcat pragul cu gând de jefuire şi supunere a voinţei lor asupra noastră, preoţii „cu stea în frunte” plecau la luptă ţinând crucea în mâna stângă şi spada în mâna dreaptă pentru apărarea cetăţii.

Nici după impunerea cu forţa a ideologiei ateiste bolşevice în societatea românească oamenii nu s-au lepădat de religie. Cu riscuri mari asumate, de cele mai multe cu pierderea libertăţii şi a vieţii, slujitorii Domnului au reuşit să-şi ţină aproape turma (în sensul bun al cuvântului) şi să-i transmită învăţăturile binefăcătoare ale moralei creştine. O falie în respectarea acestei morale s-a produs, totuşi, în primul rând din cauza instaurării regimului politic ateist, dar şi din vina unor clerici, a unor mireni. Şi iarăşi mă întorc în timp pentru a exemplifica. În satul în care am văzut lumina zilei, pe retina ochilor au rămas imagini cu dispute aprige între unii consăteni care se înjurau, se drăcuiau şi se afuriseau ca duşmani de moarte ori se încăierau pentru pricini numai de ei ştiute, ajungându-se până la păruială, iar duminica îi vedeam îmbrăcaţi în sumane de sărbătoare (negre, de obicei), trecând pe la poarta casei noastre spre biserică ori întorcându-se de la Casa Domnului. Cu ce smerenie mai mergeau la biserică, nu pot să ştiu.

În acei ani, mergând la biserică la marile praznice, întâlneam, invariabil, cam acelaşi nucleu de enoriaşi ai satului, cu precădere persoane în vârstă, cu credinţa în suflet şi cu frică de Dumnezeu, care mi-au stârnit  admiraţia. Nu cunoşteau Biblia din scoarţă-n scoarţă, cum se spune, dar ştiau o sumedenie de paragrafe din ritualul botezului, cununiei religioase sau înmormântării, cândva fiindu-mi dat să asist la o discuţie între două bătrâne despre preotul locului care, la înmormântarea unui consătean mai scăpătat, ţinuse slujba „pe repede înainte”, cum am spune astăzi. În timpul discuţiei mai aprinse dintre ele, una taxase graba nejustificată a slujitorului Domnului, cealaltă luându-i apărarea. Din habotnicie, evident. Prin urmare, din respect pentru adevăr, sunt îndemnat să afirm că de-a lungul vremii am întâlnit o sumedenie de habotnici, de indivizi care habar nu aveau de cele sfinte şi de respectarea celor 10 porunci.

Nu intru în amănunte extrase din întâmplări adevărate, unele chiar din zilele noastre, pentru că imaginea bisericii noastre strămoşeşti nu merită a fi maculată de faptele unor uscături care se găsesc în oricare codru falnic. Însă în aceste vremuri de pandemie globală nu pot să nu observ că în interiorul acestei instituţii, printre clerici cu har şi încărcaţi de isprăvi sunt şi colegi habotnici care propagă cu sârg habotnicia neţinând cont de legi, restricţii pentru răspândirea bolii în rândurile celor pe care zic ei că îi apără. Am văzut în zilele din urmă înregistrări audio-video de la pelerinajul la moaştele Sf. Parascheva, de la Iaşi, comportamente anormale din partea unor ierarhi. Nu au făcut altceva decât să incite oamenii împotriva autorităţilor.De ce - ziceau unii - localnicii au voie să pupe moaştele, iar ei, veniţi de la zeci şi sute de kilometri distanţă de Iaşi nu au voie”.  Am văzut două tipuri de habotnici: şcoliţi, cunoscători ai dogmelor şi tradiţiilor, certaţi însă cu legea, pe de o parte, şi pe de alta -  habotnici ignoranţi în privinţa cunoaşterii în profunzime a religiei, dar care au ţinut, cu orice preţ, să facă parte din turmă. Spiritul de turmă putea fi observat de la distanţă. Exemple? Destule. Unul dintre ele a captat toată atenţia cameramanilor prezenţi la protest: jeluirea penibilă a unei avocate care se târa pe caldarâm blestemând şi urlând din toţi bojocii, crezând că aşa apăra, ea, ortodoxia, tradiţia, memoria sfintei prăznuite. Ca şi cum în numele respectării acestei cutume legea poate fi ignorată şi încălcată.

De aici şi până la implicarea unor clerici în activităţi politice (pentru că „oamenii cred ce spune preotul” – citat din premierul Ludovic Orban) nu mai este decât un pas de făcut. Iar unii politicieni l-au şi făcut în anii din urmă. Şi nu pot să nu mă duc cu gândul la alegerile noastre electorale, ocazie cu care anumiţi politicieni caută să implice biserica în campanie, să încline balanţa în favoarea candidatului lor. Şi aici am exemple destule. La alegerile parlamentare din 2012 şi 2016 au ieşit la iveală discuţii, în localităţi din Maramureş, între anumiţi preoţi şi lideri politici ai PSD (era pomenit numele lui Genunche), care puneau la cale cum să voteze oamenii. Pe ce se bazau ei? Tot pe spiritul de turmă („a zis preotul nostru că trebuie votat X, să facem ce zice popa”).

În zilele premergătoare Sfintelor Paşti din acest an, când era instituită starea de urgenţă, comportamentul românilor a fost de admirat. Normalitate în pandemie a fost încălcată doar de clanurile întoarse din străinătate să-şi regleze conturile aici, acasă, şi de anarhiştii de profesie care nu cred în existenţa Covidului şi nu vor să ştie de nici o lege. În prezent, e groasă rău! Covidul face ravagii, secţiile ATI sunt pline-ochi, se închid şcoli, restaurante, terase, numărul celor diagnosticaţi pozitiv creşte exponenţial şi  tot exponenţial creşte şi numărul anarhiştilor, al celor din turmă. Autorităţile responsabile cu apărarea sănătăţii noastre fac apel zilnic către cetăţenii noştri, ba chiar şi de câte ori pe zi, să respecte măsurile stabilite conform LEGII. Nu-i suficient. Numai vocea guvernanţilor nu-i credibilă şi fără vocea oponenţilor, a cultelor, a societăţii civile (în România funcţionează o sumedenie de ONG-uri finanţate de la buget!).

În schimb, am auzit vocea stăpânului judeţului Vaslui care nu vrea să poarte mască, am auzit vocea victorioasă a primarului din Brăila, care a lăsat la latitudinea populaţiei dacă vrea să poarte acest accesoriu protector, am auzit numeroase alte voci din turmă, de la procesiunea din Iaşi, sau de la petreceri private, exprimându-se în faţa reporterilor, poliţiştilor şi jandarmilor în stilul baronului roşu de la Vaslui. Habotnicia şi spiritul de turmă pot fi „vindecate” numai prin educaţie. Dar procesul e de durată. Spiritul de turma şi habotnicia la români au rădăcini adânci!