FOTO Pompieriţa campioană la judo care îi ajută pe jurnalişti. "Miroase" subiectele de presă şi dă de pământ cu adversarii
0Plutonierul Cristina Pîrvu, purtătorul de cuvânt al ISU Vrancea, este campioană de judo la competiţiile din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
Plutonierul Cristina Pîrvu, în vârstă de 39 de ani, este cunoscută jurnaliştilor vrânceni din postura de purtător de cuvânt al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „Anghel Saligny” Vrancea.
Graţie talentului său în a propune subiecte cu potenţial pentru presă, în cadrul instituţiei unde lucrează, ziarele şi televiziunile locale şi naţionale au avut mult de câştigat de pe urma acestei colaborări fructuoase.
Povestea celor doi pompieri care donează trombocite, de şapte ani, unui bărbat diagnosticat cu o boală rară, a fost făcută cunoscută pentru prima dată întregii ţări de către Cristina, la fel ca şi alte subiecte interesante pe care le-a descoperit de-a lungul vremii şi le-a aşternut, cu înclinaţii ziaristice am putea spune, în paginile revistei instituţiei unde lucrează.
Dar Cristina este înzestrată şi cu alte pasiuni la fel de frumoase. Toată copilăria a fost pasionată de judo, sport pe care l-a practicat la nivel de performanţă până în ultimul an de liceu şi pe care l-a continuat cu rezultate deosebite şi în cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
De curând, a obţinut titlul de vicecampioană la categoria -60 kg, feminin, turneu care a reunit la start peste 70 dintre cei mai buni judoka ce activează în cadrul aparatului central al M.A.I., inspectoratelor generale, precum şi elevi şi studenţi din instituţiile de învăţământ ale ministerului.
Dar în cariera sa de pompier, pompieriţa a câştigat şi medalii de aur la aceste competiţii rezervate sportivilor militari.
Cristina susţine că sportul a ajutat-o să se formeze ca individ, deşi judo este un sport de forţă.
La vârsta de 14 ani a câştigat şi o medalie de argint, la un turneu internaţional în Italia.
De anul trecut, s-a antrenat cu unul dintre cei mai buni luptători, cu performanţe impresionante, Iulian Surlă.
- De unde dragostea ta pentru judo?
- Pasiunea pentru judo o am din copilărie. De mică eram un copil energic. Pentru a consuma această energie cu folos părinţii m-au înscris la balet, la Palatul Copiilor din Focşani. Din păcate, pentru ei, poate şi pentru mine, nu m-a atras baletul fiindcă muzica mă adormea până la sfârşitul şedinţei. Pentru că o soră de-a mea făcea informatică şi eu o însoţeam la Palatul Copiilor (asta e încă un motiv pentru care am făcut balet) m-am lăsat de balet şi m-am apucat de olărit. Apoi am trecut în clasa I, am început gimnastica. Mi-a plăcut, am fost şi într-un cantonament la Vatra Dornei dar la unul din antrenamente profesoara m-a ciufulit (tot pentru că eram neastâmpărată). M-am supărat şi nu m-am mai dus. Când făceam gimnastică, lângă sala de gimnastică era sala de judo. Eu mă mai uităm pe gaura cheii şi vedeam ce fac cei de la judo şi-mi plăcea tare mult. După câţiva ani, timp în care am mai încercat atletism şi handbal, am aflat că aproape de unde locuiam s-a deschis o sală de judo. M-am dus şi m-am înscris. Era în 1991, chiar la începutul şcolii, eu eram în clasa V-a. Eram doar 2 -3 fete. Antrenor mi-a fost Stănică Grosu, el m-a făcut să îndrăgesc acest sport. Am fost în generaţie cu sportivi foarte valoroşi, precum Iulian Surlă. Datorită lui sensei Stanică, antrenorul care a ştiut cum să ne educe ca sportivi, cu toţii am rămas prieteni. Am avut câteva reuniuni şi ne simţeam de parcă nu ne mai văzusem de ieri.
-Când ai simţit că acest sport ţi se potriveşte?
- De cum am păşit pe saltea, am ştiut că judo e sportul care mi se potriveşte. A urmat primul concurs unde am scos locul 3. În iarna aceluiaşi an (1991), la doar câteva luni am plecat în primul cantonament, la Soveja. Mă integrasem foarte bine în echipă, judo era a doua mea familie. Eu când zic copilărie zic judo, tot ce-mi aminteşte de acea perioadă e legat de antrenamente, concursuri şi cantonamente. Anul 1994 a fost anul meu de succes în judo. Am participat la un Campionat Internaţional în Italia unde m-am clasat pe locul 2, apoi a urmat Campionatul Naţional pe Echipe unde echipa noastră de fete s-a clasat pe locul 3. Am făcut performanţă până în 1998, adică până în clasa XII-a. Fiindcă atunci eram prima generaţie care dădea examenul de bacalaureat la cinci obiecte, m-am apucat serios de învăţat de teama unui eşec. Cu toate că am făcut sport de performanţă am urmat Liceul Pedagogic chiar dacă şi la Liceul cu Program Sportiv erau profesori buni. Am reuşit să fac faţă cerinţelor de la Pedagogic deoarece pentru mine, ca să urmez judo, o condiţie a fost să învăţ bine. Atunci când m-am apucat, dat fiind trecerea de la învăţător la profesori, am fost un pic cam debusolată şi am cam neglijat şcoala. Dar m-am acomodat repede. Să pot să le fac pe toate aveam un program bine stabilit, până şi somnul era la program. Judo şi-a adus aportul în modul meu organizare şi m-a disciplinat foarte mult. Cred că a avut o contribuţie şi la acomodarea mea la regimul militar.
- Performanţe au venit şi ulterior, după ce ai devenit pompier. Cum a fost?
- Sunt încadrată la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă "Anghel Saligny" din septembrie 2006. Ca subofiţer ISU, am avut posibilitatea să particip la competiţiile sportive organizate de MAI. În 2008, după 10 ani de când nu mai practicasem judo de performanţă, m-am clasat pe prima treaptă a podiumului la Campionatul Naţional de Judo al MAI. M-am bucurat foarte tare, medalia de aur era singura care îmi lipsea.
După o pauză, de încă 10 ani, în 2018, la acelaşi campionat, m-am clasat pe locul 2, luptându-mă în finală cu o concurentă cu aproape 15-20 de ani mai tânără, iar acest lucru contează. Pentru acest campionat m-am antrenat cu Iulian Surlă, campion mondial la kata – o ramură a judo-ului care se axează pe tehnica şi pe acurateţea executării procedeelor.
-Spune-ne, te rog, ceva despre pregătirea ta!
- Aşa cum ziceam, în 2006, am susţinut examenul de încadrare la ISU. Am aflat dintr-un ziar local că se scosese un post la concurs la Compartimentul Resurse Umane. Eu am terminat Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice la Şcoală Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative (SNSPA) cu specializarea principală în comunicare şi relaţii publice iar cea secundară în resurse umane. Am fost, m-am interesat, am dat examen şi am promovat. Mai întâi am lucrat în Resurse Umane, dar dintotdeauna mi-am dorit să lucrez în domeniul relaţiilor publice. Am participat la mai multe examene de promovare în corpul ofiţerilor în specialitatea relaţiilor publice dar n-a fost să fie. În 2017 mi s-a oferit şansa să lucrez în cadrul Compartimentului Informare şi Relaţii Publice. Din martie 2018 sunt şi purtătorul de cuvânt al instituţiei. Adaptarea a fost uşoară deoarece am primit susţinerea de care am avut nevoie. Îmi place foarte mult ceea ce fac şi îmi place să cred că se vede acest lucru. Când sunt la serviciu, nici nu simt când trece timpul. Aşa cum ziceam, îmi place acţiunea iar aici am parte din plin de asta.
-Familia ce spune despre activitatea ta?
- Liniştea o găsesc acasă, în familie. Am doi copii, un băieţel şi o fetiţă. Ei mă alimentează cu energie pozitivă. Îmi place tot timpul să fac ceva. De aceea cât timp am fost în concediu creştere copil, am descoperit pe pagina de Facebook nişte postari cu lumânări sculptate care mi-au plăcut foarte mult. Am început să mă documentez cum se fac, m-am uitat pe youtube la filmuleţe în chineză, m-am interesat de unde pot face rost de materiale apoi am încercat să le confecţionez .
Primele le-am sculptat cu cuţitul de bucătărie, apoi mi-am achiziţionat cuţitaşe speciale de sculptat. Cred că am făcut vreo 200 de lumânări, marea majoritate a lor ajungând la prieteni. Ca o lumânare să ajungă în formă finală, e un proces destul de migălos. După ce am născut fetiţa, din cauza timpului, nu prea m-am mai preocupat de ele. Eu oricum nu am stare şi întotdeauna fac câte ceva. Dacă nu fac lumânări, fac sport, când nu fac sport scriu, compun poezii, citesc sau ascult muzică. Familia mă susţine şi mă încurajează în tot ceea ce fac. Nu ne-am îngrădit niciodată alegerile însă înainte de a le lua ne sfătuim pentru a lua cea mai bună decizie. Ştim cu toţii că dacă faci un lucru forţat de împrejurări nu prea ai şanse de reuşită. Aşa că, avem încredere unii în ceilalţi şi ne bucurăm împreună de reuşitele fiecăruia. Chiar dacă nu întotdeauna realizez ce îmi propun din prima, nu abandonez. Succesul pentru mine este suma lecţiilor învăţate în urma unor eşecuri.
Se încarcă comentariile...
