Deseori mi-am dorit să fi fost fiica unui prinţ sau măcar unui obişnuit membru de partid care cu siguranţă avea tot ce-i trebuie, iar eu nu trebuia să îndur urletele mătuşii ce se lăsau cu rupere de caiete, doar pentru că nu scriam frumos  sau cu insomniile temerilor că nu reuşeşc să fac un exerciţiu de matematică,  cu multe tipuri  de acolade: „Bunicule??? Care este ordinea rezolvării?”; „nu ştie bunu`, pe vremea mea nu se făcea aritmetică cu acolade sau paranteze pătrate”.

Off! Nu am fost atentă cum a explicat domnul meu învăţător! Mă va găsi cu tema nefăcută, pentru că nu am avut curaj să-i spun nimic, îmi va pune nota 4 şi mă va mustra de voi intra în pământ de ruşine. Iar el nu merită asta!

Şi off, nimeni nu are cum să mă ajute! Realizez că nu am niciun coleg la care să apelez să scriu cumva vreun rând, uliţa este goală, iar singura mea concurentă din clasă, cu mamă învăţătoare, ar fi fost în stare să mă transfere la altă şcoală, doar să-şi atribuie singură toate coroniţele.

Şi am luat 4 şi probabil alţi câţiva în plus, nu mai ştiu la ce şi acasă m-am ascuns sub pat de frică, pentru că mamei îi promisesem că nu voi veni de la şcoală cu note sub 8. Dar mama m-a iertat şi nu m-a bătut, chiar dacă într-un an luam premiul I şi în următorul, mereu se străduia colega mea, fiica învăţătoarei să-mi sufle coroniţa. Şi ce dacă! Eu eram fiica „nimănui” şi notele mele erau doar ale mele!

Mătuşa mea îmi rupea caietele, bunicul meu mă învăţa despre stele, iar învăţătorul meu mi-a fost primul model de pedagog şi datorită lui am visat să ajung cel puţin la fel ca şi el!  Era domnul meu VUCEA! Cel care ştia să zâmbească pe sub mustaţă şi să „altoiască” printr-o notă proastă, întotdeauna presărată cu o glumă!

„Domnul meu Vucea” era pedagogul ce la sfârşitul anului şcolar nu împărţea decât trei premii, chiar dacă între cele trei erau diferenţe de o singură sutime. Era un model de obiectivitate şi dădea „Cezarului” chiar întreg regatul. Mi se părea că pierd un tată, doar la gândul că la clasele gimnaziale va trebui să îmi împart atenţia mai multor profesori.

Am plecat însă mai departe, dar domnul meu învăţător a rămas învăţător, chiar dacă s-a mutat la altă şcoală, chiar dacă nu mai avea apartament de serviciu, chiar dacă l-a părăsit nevasta peste ani, iar copiii săi elevi nu au cum să-l ajute decât cu un zâmbet sincer şi o îmbrăţişare afectuoasă.

Mi-era dor de domnul Vucea, atât de dor, încât trebuia să îl revăd. L-am căutat după 20 de ani, l-am regăsit la o şcoală, într-un sat, aproape de sfârşitul anului şcolar, chircit de vremuri şi necazuri. Aştepta în curtea şcolii să se termine ora de franceză. S-a uitat la mine lung şi m-a întrebat: „pe cine căutaţi”? Iar eu, cu lacrimi în ochi, nu i-am putut răspunde nimic. Am respirat şi am spus doar că sunt Alexandra şi caut pe cel mai drag învăţător care m-a învăţat cum să-mi doresc ce trebuie să fiu, când voi fi mare!

Gârbovit şi copleşit de sistem , vremuri sau necazuri, domnul meu învăţător era la fel de iubit de copiii săi şi la fel dedicat muncii sale, indiferent dacă trebuia sau nu trebuia. Am fost fericită să-şi aducă aminte de mine, am fost fericită să îi spun despre mine şi viaţa mea şi am fost nefericită că nu pot face mai mult pentru dumnealui. Atunci când un profesor are cu adevărat nevoie de ajutor, prea puţini devin putincioşi.

Nu toţi profesorii pretind cadouri! Nu toţi profesorii aşteaptă cadouri! Profesorii dedicaţi regretă că trebuie să aştepte salariul pentru a nu răbda de foame, dar nici nu pot fi judecaţi că acceptă un buchet de flori de la un copil care-l aduce  cu mulţumiri, doar pentru că există chiar şi în locul propriului său părinte!

Nimic nu se poate cumpăra, oricâte cadouri ai pretinde sau dărui! Singurul care decide eşti tu, iar educaţia trebuie să-şi recâştige respectul meritat, prin realocarea fondurilor şi distribuirea lor corespunzătoare şi implicarea tuturor părţilor: părinte-elev-profesor-societate.