Cum îşi reglau intelectualii conturile pe vremuri. Marele istoric Nicolae Iorga i-a împărţit bastoane unui profesor universitar

Nicolae Iorga, la biroul său de lucru

Incidentul a fost anchetat chiar de ministrul Învăţământului de atunci, Spiru Haret, anchetă încheiată în coadă de peşte.

Ca şi astăzi, intelectualii de marcă din trecut erau dominaţi de foarte multe orgolii. Personaje de primă mână din viaţa politică şi culturală românească erau predispuşi la certuri, care de multe ori degenerau.

O altercaţie de pomină a existat la sfârşitul anului 1908, între marele istoric Nicolae Iorga, pe atunci profesor la Universitatea din Bucureşti, şi colegul său de cancelarie, criticul Mihail Dragomirescu.

Conflictul din seara de 28 noiembrie a pornit de la o discuţie despre o problemă naţională din Ardeal, la sfârşitul unei şedinţe de consiliu al rectoratului facultăţii. Nicolae Iorga aflase de la un coleg că urma să primească acasă reprezentanţi ardeleni pentru a se sfătui într-o problemă naţională.

Pe atunci, se punea la cale formarea unui partid de factură naţionalistă, care să apere cauza Ardealului. Spiritele aveau însă să se inflameze după ce în discuţie s-a băgat şi Mihail Dragomirescu, care avusese în trecutul său mai multe divergenţe cu colericul istoric Nicolae Iorga. Iată cum i-a povestit Nicolae Iorga incidentul unui coleg de la Universitate.

"Hororonc-tronc, m-am repezit la el"

„Eram în cancelarie, vorbind cu un grup de profesori. Dragomirescu, care era în altă parte şi asculta ceea ce spuneam, a exclamat deodată la adresa mea: hodoronc, tronc! Furios, m-am repezit la el şi l-am lovit cu bastonul în cap. El a ripostat, aşa că ne-am încăierat până ce am ajuns să ne tăvălim pe jos. Intervenind cei de faţă, ne-au despărţit”.

Victima incidentului, care s-a plâns rectoratului după agresiunea comisă de Iorga asupra sa, avea să relateze că viaţa sa putea să fie în pericol dacă nu ar fi tratat cu curaj evenimentul, în sensul că a reuşit să pareze loviturile lui Iorga, care s-a năpustit cu bastonul asupra sa.

“Cu acelaşi sânge rece, eu am căutat să parez loviturile, ceea ce nu puteam face, faţă de înălţimea agresorului, decât vârându-mă într-însul cu braţul stâng ridicat şi căutând să-i prind braţul sau bastonul cu mâna dreaptă. Din această pricină, loviturile, care altminteri ar fi putut să-mi primejduiască viaţa dacă m-ar fi nimerit la cap sau la tâmplă, în realitate nu au izbutit decât să-mi atingă blana la braţul şi la umărul stâng, fără să-mi pricinuiască alt rău. Tot din această pricină am izbutit repede să prind bastonul agresorului şi să caut a i-l smulge din mână. Din smucitură, colegul agresor a căzut lungit cu fruntea la pământ, iar eu pierzându-mi echilibrul m-am sprijinit ca să nu cad pe ceafa lui”, a scris în plângerea sa Dragomirescu.

Ancheta incidentului avea să fie condusă chiar de ministrul Instrucţiunii Publice, Spiru Haret. El a numit o comisie de judecată a cazului, condusă de Ermil Pangrati, fost ministru în Guvernul lui Titu Maiorescu, care era la rândul său profesor la Universitatea din Bucureşti. Comisia a tergiversat însă ancheta şi cazul a fost clasat.

Nicolae Iorga nu era la primul incident de acest fel, cu mai mulţi ani în urmă ajungând să provoace la duel pe istoricul Grigore Tocilescu, duel care a fost în cele din urmă evitat graţie sfătuitorilor protagoniştilor.

"Era un jupuit de viu"

Criticul şi istoricul Şerban Cioculescu îl caracteriza astfel pe Nicolae Iorga: „Era un mare nervos, era un jupuit de viu. Singurul mod de a stăpâni demonul lui, şi care era la îndemâna tuturor, era măgulirea. Se lăsa foarte uşor măgulit şi ceda”.

Istoricul Nicolae Iorga a moştenit caracterul exploziv de la tatăl său. Avocatul Nicu Iorga, fost demnitar al statului român, avea o forţă fizică impresionantă, care îl făcea stăpân pe el. Era tare mânios, trecând repede la enervare, mergând până în vecinătatea crimei.

Într-unul dintre aceste momente de furie a fost aproape de a comite o crimă, din gelozie. I-a tras un pumn unui bărbat care a zăcut la pat trei zile, timp în care Nicu Iorga aştepta cu bagajele făcute să fugă în Basarabia în caz că s-ar fi întâmplat ca victima sa să moară.