În România, supremaţia Constituţiei, a legii, separaţia puterilor în stat, independenţa justiţiei, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, asigurarea unui trai decent pentru toţi cetăţenii ţării sunt doar vorbe trecute într-o Constituţie călcată în picioare chiar de cei care ar trebui să o apere.

În fond, ce altceva este art. 16 din Constituţie („nimeni nu este mai presus de lege“) decât o minciună gogonată? Nu avem în România oameni mai presus de lege? Deschideţi televizorul câteva ore, în oricare zi veţi voi, şi-i veţi vedea ce declaraţii demagogice fac cei mai presus de lege situaţi sus de tot în eşaloanele Puterii: în partide, în guvern, în justiţie, în zona afacerilor pe bani mulţi.

Care infractor mărunt, de duzină, ar avea posibilitatea să influenţeze schimbarea completurilor de 5 de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin multiple trageri la sorţi, cum a făcut-o un condamnat penal, ca Liviu Dragnea, ca să-i fie lui bine, să-i fie albit dosarul furtului de democraţie din august 2012? Cine este mai presus de lege, aici: găinarul sau omul politic din vârful piramidei politice?

Un alt exemplu de minciună constituţională (art. 16), de cetăţean mai presus de lege, este cel al judecătorului Petre Lăzăroiu de la Curtea Constituţională. Legea spune că mandatul unui membru al CCR nu poate depăşi durata de fix 9 ani. Dar el a fost lipit de scaun acolo chiar cu ajutorul şefului suprem, Valer Dorneanu, şi dincolo de această limită de timp. Cu legea pre lege călcând! Ne putem gândi că toate deciziile CCR purtând şi semnătura lui P.L., de după ziua în care trebuia să lase locul altuia, sunt lovite de nulitate, aşa cum se cere acum o ordonanţă de urgenţă, pentru anularea deciziilor definitive şi irevocabile date de completurile de 5 de la ICCJ constituite, zece-se, ilegal? Fireşte că da, dar şi Curtea a fost aşeză mai presus de lege. De cine? De PSD, care, tot cu legea pre lege călcând, a asigurat anul trecut imunitate absolută pentru Dorneanu et. comp. şi drepturi băneşti cât cuprinde.

Este Consiliul Superior al Magistraturii garantul independenţei justiţiei şi al statului de drept, cum scrie în Constituţie? Nici pe departe! Cum să fie CSM un astfel de garant, când avizul acestuia pentru promovarea judecătorilor sau procurorilor de rang înalt, cerut obligatoriu, sau pentru mazilirea lor, este doar unul consultativ, pe care ministrul justiţiei, Tudorel Toader, nu dă doi bani şi-l foloseşte ca hârtie igienică?

Şi încă un exemplu, poate cel mai grav, este cel privind suveranitatea poporului,   unde una scrie în Constituţie, Biblia poporului, adică doar pe hârtie, şi altfel se petrec lucrurile în realitate. Citez din Titlul I, Principii generale, Suveranitatea, Articolul 2:

„(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.“

Palavre! Dă vreo doi bani PSD pe aceste prevederi constituţionale? Dar guvernul? Dar capii  justiţiei? Nici vorbă! Scrie CCR, în hotărârile sale, că deciziile pe care le adoptă ea sunt “general obligatorii“. Să luăm exemplul Referendumului din 2009. Românii au fost consultaţi atunci cu privire la reformarea parlamentului: transformarea lui din bicameral în unicameral (avându-se în vedere suprapunerile de atribuţii) şi reducerea numărului de parlamentari la 300. Număr potrivit pentru ţara noastră, dacă avem în vedere Franţa, de exemplu, cu o populaţie triplă ca la noi, unde norma de reprezentare în parlamentul francez este de 1 senator la 200.000 de locuitori, respectiv 1 deputat la 100.000 de locuitori, în timp ce în România această normă este de 1 senator la 70.000 locuitori, respectiv 1 deputat la 50.000 de locuitori. La acel referendum din 2009, votul românilor a fost covârşitor pentru reformă. Aproape 51 % dintre toţi cetăţenii români cu drept de vot, din ţară şi străinătate, au votat, iar 83,31 % dintre votanţi au fost pentru un parlament cu 300 de aleşi. Referendumul a fost validat de CCR, motivat, dând dreptate poporului, dar ignorat de un partid primitiv, cum este PSD.

Şi-acum, culmea tupeului: pe 23 ianuarie 2019, l-am auzit pe Tudorel Toader făcând următoarea declaraţie la Bruxelles unde a mers să prezinte proiectele României la preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene, Secţiunea JAI (Justiţie şi Afaceri Interne): „În nici o ţară nu rămâne o decizie a Curţii Constituţionale nepusă în practică“, a minţit ministrul fără să clipească! Asta este o declaraţie de slugărel. Tot prostituţie se numeşte şi această declaraţie.

CCR obligă toate instituţiile să-i respecte deciziile, bune, rele, cum sunt ele, dar lasă o putere politică primitivă şi discreţionară să-şi bată joc de suveranitatea poporului. La fel cum dezinteresat de aplicare legii se arată şi Guvernul, şi Avocatul Poporului (vai, cu ce apărător al drepturilor sale a fost „procopsit“ amărâtul ăsta de popor!), şi Ministerul Public (care nu se sesizează din oficiu şi nu deschide dosar penal partidelor/liderilor politici care-şi fac nevoile pe deciziile respective), cum se comportă şi Consiliul Superior al Magistraturii, care nu aude, nu vede şi nu este interesat să afle de ce România merge de-anbuşilea în privinţa respectării statului de drept.

Cele scrise mai sus sunt exemple din actualitatea istoriei postdecembriste. Dintre cele mai notorii, mai grave. Cum s-a ajuns aici? Prin folosirea Coanei Justiţica, de către toţi derbedeii, pentru a-şi atinge scopurile meschine: accederea în funcţii publice de decizie, acapararea unor averi colosale, prin furt şi malversaţiuni, fără să dea socoteală. Coniţa respectivă a stat tot la dispoziţia derbedeilor cu funcţii şi putere de decizie, în orice poziţie ar fi avut chef aceştia, numai să-i intre şi ei cât mai mulţi bani în cont, acum, cât este în activitate, şi mai târziu, când va ieşi la pensie. Glasul abia perceptibil al justiţiabililor mulţi şi corecţi nu s-a auzit.

În România, furtul masiv din avuţia naţională a fost declanşat încă din primele zile de după lovitura de stat din decembrie 1989. Justiţia însă a închis ochii. Nu a avut nici o reacţie atunci când a fost abrogată de puterea FSN-istă celebra lege 18 a Ilicitului. Pe vremea aceea, găinarii ajungeau în arestul poliţiei, de acolo direct în sălile de judecată şi mai departe în celulele din puşcării, în timp ce drumul derbedeilor cu proptele din politică, justiţie şi economie era mult mai scurt: de la poliţie până la parchete şi de acolo în libertate, pe uşa din dos. Rareori ajungeau de la procuratură în sălile de judecată. Împotriva acestora, numite îndeobşte „gulerele albe“, procurorii nu găseau probe incriminatorii, iar judecătorii mimau că nu le găsesc în probatoriu. Pentru că nu vroiau să le găsească, să le recunoască. Aşa au fost devalizate de activele lor vreo 11 bănci şi vreo câteva sute de mari întreprinderi de nivel republican, din toate ramurile economice, fiind aruncaţi pe drumuri milioane de salariaţi care au luat calea bejeniei pentru a câştiga o pâine în altă ţară. 

Slăbiciunile manifestate an de an de Coana Joiţica în aplicarea legii au stimulat curajul derbedeilor din propria ogradă, din  politică şi din lumea afacerilor oneroase, ajungându-se, în cele din urmă  ca, în zilele noastre, puşcăriaşii să fie cei care fac legea. Nu pentru popor, ci pentru ei înşişi. Legi care să le permită să fie şi liberi, şi cu cazierul curat, şi cu averile furate.

Într-o ţară unde nu domneşte legea, domneşte bunul plac, fărădelegea, haosul. Şi dacă în acea ţară, cum este a noastră, mai există şi o presă plătită de derbedei ca să prezinte minciuna drept adevăr, atunci vai şi-amar de acel popor.