Cine a fost Pincio, poetul melancolic care ne-a lăsat amintiri importante despre Eminescu
0
Fire sensibilă, cu o dorinţă nemărginită de dreptate, Ion Păun Pincio s-a zbătut într-o situaţie materială grea, fapt i-a periclitat sănătatea şi viaţa.
Dacă nu ar fi murit la vârsta de 26 de ani, în perioada când se contura debutul său scriitoricesc de excepţie, cu siguranţă despre poetul Ion Păun, zis şi Pincio, s-ar fi vorbit astăzi ca despre al doilea Mihai Eminescu al României.
De altfel, cei doi au fost contemporani şi chiar prieteni, iar poezia lui Pincio poate fi considerată de influenţă eminesciană, melancolică şi uşor erotică. Ion Păun, poet, prozator şi publicist român, s-a născut în anul 1868, la Mihăileni, în judeţul Botoşani.
Provenea dintr-o familie cu educaţie, tatăl său fiind subprefect în Dorohoi, în vreme ce mama era destul de cunoscută în mediul intelectual din zona Bucovinei, prin textele publicate în revistele locale. Şcoala primară a urmat-o la el în sat, la Mihăileni, iar în anul 1881 merge să facă liceul la Pomârla, apoi la Botoşani, pentru ca în final să finalizeze studiile la Iaşi.
A publicat încă din timpul şcolii în reviste precum “Familia”, “Drepturile Omului”, “Contemporanul” sau “Săptămâna ilustrată”. Pseudonimul de Pincio şi l-a luat în 1892, în urma unei călătorii în Italia, fermecat fiind de minunata grădină Pincio din Roma.
Tot atunci, pentru a se putea susţine, se angajează ca telegrafist la Bucureşti, iar de aici este mutat în interes de serviciu în diverse localităţi precum Brăila sau Piua Petrei, în Ialomiţa, activitate pe care o abandonează din cauza neadaptării.
Pincio a lucrat o vreme şi pe post de casier în berăria marelui scriitor Ioan Luca Caragiale, dar şi de aici avea să plece repede, nemulţumit de munca grea şi programul care-i răpea nopţile. Ulterior, devine colaborator permanent al ziarului “Adevărul”, dar şi “Evenimentul literar”.
Fire sensibilă, cu o dorinţă nemărginită de dreptate, Ion Păun Pincio s-a zbătut într-o situaţie materială grea, fapt i-a periclitat sănătatea şi viaţa.
A murit la 26 de ani
O infecţie dobândită tocmai din acest motiv i-a cauzat moartea la Spitalul Colţea, în penultima zi a anului 1894. Mormântul său se află în cimitirul Bellu, din Bucureşti.
A doi ani de la dispariţia sa, câţiva prieteni i-au cules scrierile într-un volum, apărut sub titlul de “Versuri, Proză, Scrisori”.
“Păun este cel mai român dintre poeţi prin intima lui legătură cu peisajul nostru şi cu sufletul de abia pipăit al ţăranului. Toate poeziile sale au acel aburiu propriu satelor noastre, cu veselia sfioasă, cu ironia cuviincioasă, cu amarul smerit al săteanului, atât de măsurat în exteriorizarea tuturor zbuciumărilor sale sufleteşti. Sărmanul Pincio a trăit parcă neîndrăznind să-şi strige talentul, să-şi chiuie dreptul la viaţă şi la glorie”, scria prietenul său, George Diamandy, la începutul secolului trecut.
Ion Păun Pincio a lăsat câteva însemnări importante despre poetul Mihai Eminescu, pe care l-a întâlnit prima dată la Liceul Laurian din Botoşani, apoi în anul 1887, când Eminescu vine din nou la Botoşani, după o internare de şase luni în spital. Pincio îl descrie astfel pe Eminescu.
“Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede, că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac- deşi era cald- în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Poetul râdea!, era sănătos, vesel, mulţumit. Câte odată se plim¬ba pe stradă, întovărăşit de iubita lui soră, care-l iubea atât de mul. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el. Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar; capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleelor din grădina Vârnav”.
În 1948, Pincio a fost numit membru post-mor¬tem al Academiei Române, la fel ca Mihai Eminescu şi Ştefan Luchian.
Zeci de străzi din România îi poartă numele, iar unele administraţii, din necunoaştere, i-au stâlcit numele în Păun Pincho
Ion Paun Pincio - În urma despărţirii
Mîhnit stă veştejitul crîng
Şi chinuit de vînt suspină;
Sub şteşini presure se strîng
şi ciripesc incet-se-nchină...
Doi corbi din aripe grăbesc
Şi vin să mîie-n sat pe noapte ,
Iar cîntecele lor trezesc
Singurătaţile-ngheţate.
Un brad, se scutură şi curg
Iernaticele flori, puzderii-
Coboară gîndu-mi în amurg,
S-afundî-n lumile durerii.....
Se încarcă comentariile...
