Cine a fost adevăratul artizan al Legii Secularizării Averilor Mănăstireşti . Istoric: „A scos biserica română de sub influenţa străină“
0
Născut în anul 1812, Nicolae Kretzulescu a fost unul dintre cei mai mari oameni politici liberali, descendent direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu, prin bunica sa, Safta, fiica domnului Ţării Româneşti.
Intelectual desăvârşit, Kretzulescu a devenit medic după ce a studiat medicina în capitala Franţei, la Paris, el fiind de altfel cel care a scris primul manual de medicină în limba română.
Şi-a susţinut lucrarea de doctorat în anul 1839, în medicină şi chirurgie, iar la revenirea în ţară i s-a sugerat de către domnitorul Alexandru Ghica să intre în politică.
L-a refuzat categoric, susţinând că vrea să se dedice profesiei pentru care s-a şcolit, optând pentru un post de medic în Bucureşti, timp de patru ani tratând bolnavi. Din această calitate a militat pentru crearea unei şcoli de chirurgie.
Ca toţi erudiţii acelor vremuri, este atras şi de viaţa politică şi participă la Revoluţia din 1848, ca membru al comisiei de redactare a Constituţiei Ţării Româneşti şi cu misiunea, la Budapesta, de a încheia o înţelegere româno-ungară care să prevină pericolul unei invazii a armatei ţariste pentru înăbuşirea revoluţiei. Exilat, după represiunea revoluţiei, a profesat medicina la spitalul militar Kuleli din Istanbul.
După revenirea din exil, în 1849, a lucrat la Spitalul Colţea. A sprijinit înfiinţarea de către Carol Davila a Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie din Bucureşti şi a fondat Societatea Medicală Ştiinţifică al cărei preşedinte a fost.
Caracter integru
Adevăratul său rol de bărbat de stat începe în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
"El făcea parte din rândul personalităţilor de seamă ale ţării, bucurându-se de reputaţia unui om de caracter integru, priceput şi bun administrator, de o probitate recunoscută, însufleţit de gândul curat de a lucra la propăşirea ţării, luptând pentru înlăturarea tuturor relelor din trecut şi mai ales pentru întronarea unui regim politic şi social bazat pe dreptate, cinste şi respectarea legilor", susţine istoricul Victor Slăvescu, în Revista Fundaţiei Regale.
Kretzulescu s-a făcut remarcat mai ales după 1862, când Al. I. Cuza i-a încredinţat conducerea guvernului, după asasinarea lui Barbu Catargiu, fiind cabinetul cu cea mai lungă perioadă din timpul domniei lui Cuza, respectiv 16 luni.
A fost perioada cea mai dificilă pentru ţară, cu multiple frământări interne şi externe, timp în care s-a desăvârşit o importantă operă legislativă, legată de organizarea armatei, înfiinţarea Ministerului Public, a Curţii de Conturi, Camerelor de Comerţ, introducerea actelor de Stare Civilă.
Cu siguranţă însă, cel mai important rol al său a fost de a pune pe tapet spinoasa problemă a secularizării averilor mănăstireşti, după ce aflase de abuzurile egumenilor greci din ţară.
"Folosind împrejurarea că un patriarh se plânsese împotriva abuzurilor comise de egumenii greci din ţară, în administrarea veniturilor de la moşiile închinate, Kretzulescu dispune sechestrarea tuturor veniturilor averilor mănăstireşti închinate şi adunarea lor în casa Statului. Când patriarhul Ierusalimului ridică proteste împotriva acestei sechestrări, guvernul Nicolae Kretzulescu răspunde cu o altă măsură tot aşa de energică, hotărând la 18 martie 1863 ca în toate mănăstirile şi bisericile statului cultul Celui Atotputernic să se serbeze numai în limba română. Lui Kretzulescu îi revine meritul principal de a fi scos biserica română de sub orice influenţă străină şi de a fi păstrat ţării averile însemnate lăsate de strămoşi pentru binefaceri", potrivit istoricul Victor Slăvescu.
De altfel, istoricul A. D. Xenopol susţine că secularizarea averilor mănăstireşti, operă înfăptuită de Mihail Kogălniceanu, a însemnat de fapt punerea "pecetei legale pe o stare de fapt, pregătită de domnitor prin ministerul lui N. Kretzulescu".
Kretzulescu a fost adeptul ordinii într-un stat, fiind de părere că statul român nu trebuie să se ocupe de „conflictele ce se ivesc între puterile cele mari“, rolul său mărginindu-se la „administraţiunea ţării în dezvoltarea noastră materială, morală şi intelectuală“. În acest sens, el îl sfătuise pe Al. I. Cuza să aplice măsuri de mână forte, îndeosebi împotriva „nestatorniciei şi provizoratului“. El condamna ambiţiile de putere amintind faptul că sprijinind guvernarea lui Cuza, a vrut să „menţină autoritatea legilor, să combată anarhia şi să nu lase să cază ţara în luptele şi pasiunile partidelor extreme“.
Pe toată perioada domniei lui Al. I. Cuza, Nicolae Kretzulescu a fost un personaj pe care domnitorul l-a considerat indispensabil, făcând apel de fiecare dată la el când ţara era în nevoie, însărcinându-l cu funcţii de ministru al Justiţiei, apoi al Finanţelor în guvernele care s-au succedat, relaţia dintre cei doi mari bărbaţi de stat fiind una specială.
Când s-au produs evenimentele de la 11 februarie 1866, Kretzulescu se afla în fruntea guvernului şi nu a bănuit niciun moment lovitura de stat prin care Cuza a fost înlăturat de la putere. Mai târziu, el avea să scrie o broşură despre cele întâmplate, în care l-a apărat cu hotărâre pe domnitor, judecându-i însă cu severitate pe cei care au procedat la alungarea sa.
Kretzulescu a fost trimis în judecată la Înalta Curte, dar prin retragerea acuzaţiilor revine în viaţa politică.
A fost diplomat la Berlin, dar şi ministru plenipotenţiar în marile capitale europene precum Paris, Roma şi Petersburg. În paralel, şi-a continuat activitatea ştiinţifică, iar pentru meritele sale a fost ales membru titular al Academiei Române, instituţie pe care a şi condus-o în două rânduri. A activat şi ca parlamentar, spre sfârşitul vieţii fiind ales şi preşedinte al Senatului.
Nicolae Kretzulescu a murit în anul 1900, la vârsta de 88 de ani.
Se încarcă comentariile...
