Ce facem cu pământul ţării: îl vindem la străini? Îl lăsăm să se „îmbolnăvească“?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
România are 9,4 milioane de teren arabil
România are 9,4 milioane de teren arabil

„Al nostru e, pământ din vechi pământ / Şi sânge din latinul nostru sânge. / E trup şi os din osul nostru sfânt / Şi nimeni nu ni-l poate-nfrânge“…  (Mircea Dem Rădulescu, 1889-1946).


Sâmbăta trecută, ministrul Agriculturii Petre Daea, aflat la Bistriţa, a trebuit să răspundă unor îngrijorări privind ”viteza” pe care o luat-o vânzarea pământului de către proprietari români către investitori străini, persoane fizice şi juridice, o situaţie alarmantă care nu se întâlneşte în Europa.

Semnale de alarmă în această problemă complicată se aud de multă vreme, însă autorităţile statului român stau în poziţia struţului încă din momentul negocierilor privind aderarea la Uniunea Europeană. La Bistriţa, ministrul Daea a dat asigurări că legislaţia în domeniu urmează a fi modificată pentru a defini mai bine categoria numită de dânsul PREEMTORI (cu drept de preemţiune la cumpărare).   

Pentru a înţelege mai bine cauzele fenomenului, să facem o incursiune asupra faptelor petrecute în România după decembrie 1989, şi, mai ales, după modificarea Constituţiei României, prin referendum, în zilele de 18-19 octombrie 2003.  

În Documentul de poziţie pe care România l-a prezentat la Bruxelles, în luna iunie 2002, când au început negocierile la Capitolul 7 – Agricultura, pentru aderarea la Uniunea Europeană, experţii români au precizat că ţara noastră dispune de peste 9,4 milioane de teren arabil. Era o cifră pe care negociatorii scontau să fie admisă ca suprafaţă eligibilă pentru plăţi directe (subvenţii) ce urmau a fi acordate proprietarilor (ţărani, fermieri) din fonduri europene şi de la Bugetul de Stat al României.

Experţii în agricultură de la Comisia Europeană, cunoscând şi ce mâncaseră negociatorii români înainte ca aceştia să urce în avionul de Bruxelles, au studiat documentul cu pricina, au confruntat datele lor cu cele de la Bucureşti, i-au măsurat pe ai noştri din cap până-n picioare şi le-au poruncit, scurt: ia să vedem dacă aveţi 9,4 hectare arabil, dacă toată suprafaţa este bună de arat, semănat şi plantat. Şi au declarat eligibile numai 7.012.666 hectare. Cele mai bune, mai fertile terenuri.

Au rămas neeligibile aproape 2,3 milioane de hectare, întrucât negociatorii comisarului european pentru Agricultură şi Dezvoltare Europeană au considerat că banul contribuabilului european nu trebuie aruncat în România pe tot felul de proprietăţi aflate pe dealuri care o iau la vale, pe ravene şi ogaşe improprii practicării unei agriculturii moderne, acestea fiind terenuri ”bolnave”.

La finalul negocierilor, în Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană s-a mai înscris, ca şi în cazul tuturor statelor membre, o prevedere care astăzi dă fiori tuturor celor în pieptul cărora bate o inimă de român: anume că statul nostru trebuie să adopte o lege care să le permită cetăţenilor comunitari şi non-comunitari să cumpere teren pe teritoriul României. Echipa de experţi ai lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase, în frunte cu profesorul clujean Ioan Puşcaş, negociase cum se pricepuse, iar la finele lui 2004, după ce îşi încheiase misiunea, au părăsit cu toţii scena politică.  

La 1 ianuarie 2007, când preşedintele Traian Băsescu şi premierul Călin Popescu Tăriceanu au semnat Tratatul de Aderare, au solicitat Comisiei Europene o derogare privind vânzările de teren cetăţenilor din UE. Motivarea a fost una cât se poate de temeinică: terenurile noastre sunt ieftine, iar cetăţenii bogaţi din Germania, Franţa, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg şi altele, dispuşi să investească în agricultura noastră, ar putea cumpăra cu bani puţini suprafeţe însemnate de pământ, în România (cele mai bune fertile terenuri din Olanda s-ar vinde cu 80.000 de euro, dar la noi, în Timiş, cu numai 7.000-8.000 de euro). Comisia a acceptat o derogare de la Tratat până la 1 ianuarie 2014.

Prevederile din Tratat se regăsesc în legislaţia tuturor statelor membre. Dar cele mai puternice, mai dezvoltate, cu democraţie avansată au şi adevăraţi bărbaţi de stat care ştiu să protejeze interesele ţării lor, ale cetăţenilor de la care au primit votul şi funcţia. Sunt în Uniunea Europeană ţări unde liderii lor au gândit şi aplicat o legislaţie care protejează patrimoniul funciar de lăcomia samsarilor în domeniu.

România însă nu are astfel de bărbaţi de stat şi românii văd în fiecare zi că le fuge pământul de sub picioare. Milioane de hectare din ”al nostru pământ din vechi pământ şi sânge din latinul nostru sânge” au ajuns în proprietatea străinilor.

În documentarea pe care am făcut-o, luând la mână judeţ cu judeţ, am căutat să găsesc informaţii cât mai exacte despre cât, cui şi în ce mod au vândut românii pământ străinilor. Totul este aproximativ! Numai coroborând informaţiile îţi poţi face o imagine de ansamblu asupra dimensiunii îngrijorătoare a fenomenului. Doar în registrele agricole comunale ar exista date exacte. Date parţiale se mai găsesc la direcţiile agricole judeţene, la ministerul de resort, la oficiile judeţene de cadastru, la birourile notariale, dar o situaţie centralizată nu există nicăieri! În spaţiul public sunt vehiculate statistici diferite. Din ceea ce am găsit eu, rezultă că bătălia străinilor pe pământul nostru roditor ne-a lăsat mai săraci cu vreo 4 milioane de hectare. Este condamnabil ceea ce se întâmplă!

Evoluţia legilor pământului:

- Prin Constituţia din 8 decembrie 1991, străinii nu aveau voie să cumpere pământ, la noi. Bogăţiile solului şi subsolului erau ale statului român.
- După apariţia legii privatizării, în toamna anului 1991, străinii au cumpărat fabrici şi uzine şi au făcut presiuni uriaşe asupra autorităţilor ca să poată cumpăra şi terenul de sub construcţii.
- La începerea negocierilor pentru aderare la Uniunea Europeană, Comisia Europeană ne-a pus o condiţie clară: să acceptăm vânzarea terenului. Însă trebuia modificată Constituţia.
- În urma adoptării noii Constituţii din octombrie 2003, societăţile comerciale cu capital social străin au căpătat dreptul de a cumpăra şi terenul de sub fabrici, dar şi terenul pe care urmau să înceapă afaceri, deci inclusiv terenuri agricole.
- În toamna anului 2004, la încheierea negocierilor pentru toate cele 31 de capitole, România s-a angajat ca după aderarea la Uniunea Europeană (la 1 ianuarie 2007), când va deveni membru cu drepturi depline, să permită şi persoanelor fizice străine să poată cumpăra pământ în România.
- Guvernul Năstase a iniţiat şi Parlamentul din Legislatura 2001-2004 a adoptat Legea 17/2004 care a dat liber la vânzări. A cerut însă o derogare de 7 ani pentru aplicarea legii, din considerentul expus mai înainte simplu: terenurile la noi erau ieftine, ceea ce ar fi permis unui cetăţean străin cu bani să cumpere mari suprafeţe.
- De la 1 ianuarie 2014, Legea 17/2014 a devenit Legea 17/2014 şi, astfel, orice cetăţean străin cu iniţiativă a putut cumpăra teren în România fără nici o restricţie.

3 milioane de hectare ar fi fost vândute între anii 1991-2013 şi 1 milion de hectare între 2014-2016

Dar şi în perioada 1991-2013 străinii au cumpărat pământ. Şi încă foarte, foarte mult. Vreo 3 milioane de hectare! Metode s-au găsit: şi-au luat cetăţenia română (îndeosebi arabii), prin căsătorie cu cetăţeni români, prin asocierea dintre firmele cu capital străin cu cele cu capital român. Şi prin falsuri de tot felul.

Din datele noastre rezultă  că vânzările masive de teren au avut loc în perioada 1991-2013, când au fost înstrăinate 3 milioane de hectare. Încă 1 milion de hectare au fost vândute în perioada 2014-2016. Ritmul rapid de înstrăinare a determinat Guvernul Cioloş  să modifice de urgenţă Legea 17/2004, introducând restricţii de ordin procedural: prioritate la cumpărare să aibă preemtorii: rude, vecinii vânzătorului, tinerii, apoi autorităţile locale. Modificările au intrat în vigoare imediat. La întâlnirea din 15 martie 2016 a premierului cu primarii, şeful executivului le-a transmis un mesaj clar: ”Nu vreau ca PĂMÂNTUL să fie vândut străinilor. Dacă îl pierdeţi, nu-l mai obţineţi înapoi (…) Vreau să transmit primarilor care sunt aici în sală şi care mă aud: nu facilitaţi cu orice preţ vânzarea terenului până când nu aţi făcut toate eforturile de a valorifica terenul respectiv în sat, în comunităţile locale”.

Strategia guvernului de tehnocraţi a vizat limitarea suprafeţelor de teren care fac obiectul vânzării la maximum 150 hectare către persoanele fizice şi 1.500 hectare către persoanele juridice străine. Dar ”timpul nu a mai avut răbdare” cu acest guvern.  A plecat la fel de repede cum a venit. Înainte de plecare, a mai putut modifica numai Legea Nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale cu terenuri proprietate publică şi privată a statului având destinaţie agricolă (gestionate de ADS - Agenţia Domeniilor Statului).

Principala prevedere: au fost acordate facilităţi tinerilor absolvenţi de instituţii cu profil agricol, cu vârsta de până la 40 de ani, ca să poată primi în concesiune sau arendă până la 50 de hectare. Modificare a avut ecou: în scurt timp, au fost încheiate contracte pentru 271 hectare. Însă din 2016 nu s-a mai întâmplat nimic în plan juridic:  parlamentul şi guvernul au rămas tot cu capul în nisip.

Cum procedează alte ţări?

Stoparea fenomenului nu se face cu măsuri paleative. Condiţiile puse cetăţenilor străini care vor să cumpere teren agricol în România trebuie să fie dure, ferme, nenegociabile. O astfel de legislaţie se aplică în ţările/statele puternice din Uniunea Europeană care ştiu să respecte şi Tratatul European, şi principiile democraţiei, şi drepturile omului, şi aspiraţiile lui de a face afaceri corecte şi curate în teritoriul altui stat.

Condiţiile puse sunt drastice:
•  să facă dovada studiilor în domeniu;
• Să aibă o activitate anterioară în profesie;   
• Să-şi asume obligaţia de a munci pământul pe perioade lungi de timp de la cumpărare: 15-20 de ani.

O altă condiţie este tocmai dreptul la preemţiune unde acolo chiar se aplică, iar la noi încă se discută cum să se aplice. În Franţa pământul se moşteneşte, iar când un moştenitor vinde (sau moare), dreptul de preemţiune îl au rudele, în ordinea gradului de rudenie. În Danemarca, fermierul este obligat să aibă domiciliul în fermă!

Şi totuşi, Bruxelles-ul a dat ”undă verde”  pentru legi mai restrictive

Din România au curs valuri de plângeri către Bruxelles că s-a depăşit orice limită în privinţa vânzării pământului către străini. Este de observat că nu autorităţile, ci organizaţiile profesionale au tras şi trag semnalul de alarmă. Cum era şi firesc, irlandezul Phil Hogan, comisarul european pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Europeană (Succesorul în funcţie al lui Dacian Ciloş) a dat un răspuns sec: ”vânzarea terenurilor agricole este o problemă a României şi nu a comunităţii europene”. S-a exprimat elegant, comisarul. Dar în traducere directă, răspunsul lui ar suna cam aşa: dacă sunteţi proşti şi vă vindeţi pământul, eu nu am ce vă face!

Întrucât şi alte state din centrul şi estul Europei s-au plâns de aceleaşi practici (străinii cumpără pământul pentru subvenţii, ori îl ”stochează” în aşteptarea unor vremuri mai bune pentru a-l vinde), comisarul a dat liber tuturor statelor membre să restricţioneze – nediscriminatoriu - vânzarea terenurilor agricole către străini.

În acest sens, specialiştii Comisiei Europene au conceput şi publicat un ghid de bune practici pentru protejarea terenurilor agricole de speculaţii prin intermediul preţului şi sub pretextul concentrării suprafeţelor agricole în vederea creşterii productivitatea muncii în agricultură. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite