Ca ziarist acreditat atunci particip la desfăşurarea festivităţilor omagiale dedicate generaţiei de patrioţi adevăraţi de la 1859 (generaţia paşoptistă făptuitoare a actului Unirii şi Independenţei de Stat de la 1877), care a deschis calea înscrierii României pe orbita modernizării sale, punându-şi pecetea, încă din 1861, şi pe actuala denumire a ţării, am crezut că pot profita de prezenţa şefului diplomaţiei române pentru a-i solicita un scurt interviu pe o temă legată de atitudinea Rusiei ţariste faţă Unire şi Principele Cuza.

Încă dinainte de 1989, când istoria relaţiilor româno-ruse era pusă sub obrocul autorităţilor comuniste şi publicului nostru îi erau furnizate numai informaţii despre „strânsa prietenie dintre cele două ţări şi popoare frăţeşti“, aveam date certe, din arhive, că, după înfăptuirea Unirii Principatelor Române, Rusia ţaristă - iniţial susţinătoare a acestui act -, îşi fixase ca obiectiv următor de politică externă anularea Unirii. Atitudinea Curţii Imperiale de la Petersburg era una parşivă: la 24 ianuarie 1859 nu avusese loc, de fapt, o unire benevolă, ci mai mult o „cucerire“ a Moldovei de către Muntenia şi răspândea insistent în presa internă şi europeană această lozincă pentru dezbinarea autorităţilor şi opiniei publice româneşti.

Trei erau motivele diplomaţiei şi propagandei ruseşti. Primul - slăbirea puterii şi influenţei Imperiului Otoman în provinciile noaste istorice; al doilea – deranjul provocat de linia politică pro-franceză imprimată de Al. I. Cuza relaţiilor internaţionale ale tânărului stat; al treilea – contracararea de către Rusia a influenţei Franţei la Gurile Dunării şi în nordul Mării Negre (Rusia tocmai ieşise învinsă din “Războiul Crimeei“, 1853-1856, şi Tratatul de Pace de la Paris o obligase să restituie Moldovei judeţele Ismail, Cahul şi Bolgrad, unde electorii votaseră pentru Unire la 5 ianuarie 1859).

În ziua de 24 ianuarie 1993 ne aflam la o distanţă de mai bine de doi ani de la schimbarea de regim politic petrecută în 22 decembrie 1989. Presa căpătase libertatea deplină de exprimare, de repunere în circulaţie a adevărului istoric, liderii politici nu mai aveau motiv să o dea „cotită“ când jurnaliştii le puneau întrebări incomode.

După încheierea simpozionului din sala mare a palatului administrativ din Piaţa Unirii din Focşani, unde vorbitorii au mai spus şi lucruri neştiute de public, m-am dus ţintă la ministrul Meleşcanu (pentru a nu-l scăpa la „protocol“) şi l-am abordat... protocolar, precizându-i că nu solicit un interviu mai amplu, ci doar o precizare aşa, din mers. „Vă rog“, mi-a dat el acceptul, după care l-am rugat să confirme sau să infirme dacă Rusia Ţaristă a acţionat în sensul celor arătate mai sus.

Atitudinea lui m-a lăsat fără grai! Mai întâi s-a prefăcut că nu înţelege întrebarea. Apoi a gângurit ceva în sensul că el este diplomat şi nu istoric, că „asta-i o problemă sensibilă“ şi că „vom avea tot timpul de acum încolo să aflăm adevărul“. A evitat răspunsul, deşi îl ştia.

Ne aflam, cum am mai spus, la doi ani de la căderea comunismului în România şi în Europa. Nu mai exista nici Tratatul de la Varşovia, nici CAER, se destrămase şi măreaţa Uniune Sovietică şi mi-am dat de îndată seama cât de îndoctrinat era ministrul nostru de externe.

Şi aşa a rămas până în ziua de astăzi. De aproape 30 de ani urmează aceeaşi linie, indiferent pe ce funcţie s-a aflat în stat, virusându-le prin atitudinea sa cameleonică (traseismul lui politic este de notorietate). De 30 de ani, suge la ţâţele cele mai lăptoase din bugetul naţional, prin sinecurile ministeriale sau de la servicii (a se vedea din câte surse tot strânge lunar atâta bănet în conturi), iar acum ţinteşte, prin trădare, funcţia de preşedinte al Senatului. Are un motiv pe care îl crede temeinic şi credibil: „stabilitatea ţării“.

Ce înseamnă stabilitate în accepţiunea d-lui Meleşcanu, ştim: bătuta pe loc în dezvoltarea economio-socială a statului, predominanţa la guvernare a partidului-stat, umilirea la vot a românilor din Diaspora, politizarea tuturor instituţiilor statului de către guvernanţi, menţinerea aceluiaşi centralism de stat instituţional de dinainte de 1989, populism cât cuprinde, câştiguri băneşti incredibil de mari pentru suprastructura statală ( trai pe vătrai pentru cele trei puteri în stat, instituţiile de forţă, Curte Constituţională, Curte de  Conturi etc.), în flagrantă discordanţă cu nivelul de trai, la limita subzistenţei, al cvasi-majorităţii românilor.

Nu vrem o astfel de stabilitate! O stabilitate a sărăciei, a rămânerii României la coada tuturor clasamentelor europene. Astfel de propăvăduitori ai stabilităţii să se uite în oglindă şi să vadă cât de mult le-a crescut nasul! Apoi să plece! Să lase acest popor să respire aer proaspăt!