Recunosc, mă declar înfrigurată la mai puţin de plus 25, ca să nu zic plus 28, dar nu vreau să enervez pe nimeni. M-am gândit şi mă gâdesc mereu la copiii nevoiţi să meargă la şcoală în condiţii de iarnă.

Confortul termic, probabil, este direct proporţional şi cu vârsta. Parcă altfel suportam gerurile în copilărie. Ţin minte că plecam de acasă şi mergeam distanţe lungi pe uliţe, îmi vizitam rudele preferate şi până să ajung la ele mi se lipeau nările. Chiciura era un fel de peisaj de poveste, iar, alteori, fulgii mari care îmi cădeau pe nas, mai degrabă mă gâdilau şi nu mă deranjau.

Şcoala se mai poate închide, dar sunetul şi viteza vântului nu se pot controla manual

Între timp a început şi şcoala! Toată săptămână trecută am dârdăit cu toţii, am ascultat şuieratul vântului printre cercevelele vechi, atât de vechi încât nu îmi imaginez câţi ani mai pot adăuga la cei 16 vechime pe care îi ştiu deja şi la care mai adaug intense fisuri de la cutremurul din 22 noiembrie. Este un peisaj sumbru! Pereti goi, fisuraţi, şuieratul vântului, influenţa siberiană, ger, seisme, sărăcie, pesimism, pfff... ce aş mai putea adăuga? VRANCEA?

Desigur, va mai dura până când voi readuce elogiile vrâncene, deşi, strict geografic, o fac de fiecare dată când am ocazia. Dar mai sunt atâtea de rezolvat, încât mi-e imposibil să îmi păstrez mereu optimismul!

În zilele cu ger sau cu nămeţi cât casa, aşa cum a fost în iernile trecute (nu spunem încă HOP!) nu pot să nu mă gândesc la şcolarii care merg kilometri întregi pe jos, să ajungă la şcoală. Nu doar pentru că unele sate sunt reduse numeric şi elevii trebuie să meargă la şcolile din centrul comunal, ci pentru că groaza o reprezintă accesul propriu-zis spre şcoală, respectiv casă. Aşteptatul microbuzului de cursă sau al celui şcolar reprezintă deja un lux.

Există încă, în România secolului XXI, şi nu e asta noutate pentru nimeni, drumuri inaccesibile mijloacelor de transport către comunităţi. Poate doar cărări sau drumuri forestiere, pe care parcurg 5-6 kilometri către şcoală, elevii dornici să înveţe şi să promoveze, chiar dacă iarna nu are reguli precise. Cei ocupaţi cu infrastructura, de orice fel,  au avut alte preocupări.

Fiecare judeţ cu “chihlimbarul său”

Pe la jumătatea lunii noiembrie, împreună cu nişte colegi, am vizitat comuna Colţi din judeţul Buzău, dar  şi alte obiective interesante. Am considerat că este necesar să mai ieşim şi noi şi să mai explorăm spaţiile geografice. Ultima dată, cred că am mai fost pe acolo în urmă cu vreo 10 ani.

Nimic schimbat. Spre Colţi, acelaşi drum “bombardat” cu gropi şi plin de promisiuni, cel puţin pe porţiunea de 5 km de la intersecţia cu DN10. Păcat de peisaj! Nu au fost capabile autorităţile să asfalteze doar 5 km de drum şi să stimuleze fluxurile turistice către unicul muzeu al chihlimbarului din România, printre puţinele din Europa. Şi nu numai că aici este unicul romanit, dar mai sus, de la Aluniş şi prin Munţii Buzăului, se pot vizita aşezări rupestre şi “agatoane“ cu vechime de peste şapte secole. Aşa şi? Politicienii care s-au tot perindat, au considerat necesar să “fosilizeze” spaţiul şi comunitatea, precum răşina transformată în ambră.

Lângă muzeul din Colti, o şcoală frumoasă, proaspăt renovată cu fonduri europene, ce întră în contrast cu peisajul selenar (sau marţian) al căii de acces. Ne întâmpină directorul şcolii, un om destul de tânăr şi foarte energic, pus pe fapte mari, cu condiţia să aibă şi cu cine. O mână de profesori şi toţi copiii comunei, fericiţi în una dintre pauze, se zbenguiau printre bănci. Au venit de prin toate cătunele. S-au trezit la 5 dimineaţă şi aveau obrajii rumeni de atâta alergat şi optimism. Copii! NU au de ales şi aproape că nici vise.

În una dintre clase, am intrat, parcă mai sfioasă decât ei, şi i-am întrebat câte ceva. Am aflat că în acea sală de clasă învaţă şi cei de clasa a V-a şi cei de clasa a VI-a,simultan, iar şapte dintre ei merg 6 km pe jos de la Aluniş până la Colţi, zilnic. Este sportul lor zilnic şi pentru asta mă gândesc că ar trebui scutiţi chiar de la ora de educaţie fizică. Dar nu e nevoie. Ştiţi de ce? Pentru că şcoala e frumoasă, dar este incompletă.

Nu au teren de joacă, nu au sală de sport, nu au săli suplimentare de recreaţie şi agreement.  Aleargă printre bănci, prin faţa şcolii, iar condiţia fizică se păstrează datorită sportului efectuat peste dealuri şi văi. În zilele geroase şi cu nămeţi, pe poteci şi versanţi abrupţi, oare câţi elevi parcurg în România distanţe de kilometri, până la şcoală?

Sunt multe spaţii de “chihlimbar” în România, dar nu trebuie să “fosilizăm” comunităţi de dragul conservării satului sau tradiţiilor strămoşeşti prin prisma lipsei accesului la educaţie, către şcoală sau către o minimă calitate a vieţii.

Chihlimbarul este ambra în zeci de nuanţe ale Carboniferului, iar oamenii unei ţări, indiferent de patrie, trebuie respectaţi la fel ca şi pietrele preţioase. Poate că este o naivitate, dar nu poţi privi pasiv atunci când unii jefuiesc resursele de milioane, în timp ce mai mult de jumătate a populaţiei ţării este aruncată la limita subzistenţei.