Evenimentul a avut loc la Sala Amfiteatru a Muzeului Judeţean Argeş, iar luările de cuvânt ale participanţilor au vizat trei probleme majore - economice şi sociale - care privesc prezentul, dar mai ales viitorul satului românesc:

1. dezvoltarea agriculturii şi a infrastructurii economice şi edilitare rurale;
2. egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei;
3. combaterea violenţei în familie.

Scopul organizatorilor, care au apelat şi la sprijinul mass mediei centrale şi locale, a fost acela de a face cunoscută opiniei publice ideea că sindicatele au vocaţia dialogului social şi sunt dedicate consolidării instituţiilor naţionale şi locale care gestionează politica agricolă şi dezvoltarea rurală durabilă, educaţia, pregătirea profesională şi activitatea culturală în zonele rurale, oportunităţile pentru educaţia şi formarea profesională a locuitorilor din aceste zone, egalitatea de şanse la ţară, precum şi combaterea violenţei împotriva femeilor (o situaţie foarte gravă în România şi în lume).   

Pentru a da greutate evenimentului, organizatorii au invitat la acest eveniment doi miniştri cu atribuţii esenţiale, în mandatul lor, pentru dezvoltarea economică şi socială a zonelor rurale din România: Petre Daea, de la Agricultură, şi Lia-Olguţa Vasilescu de la Muncă şi Justiţie Socială. La Piteşti au mai fost invitaţi şi alţi demnitari cu funcţii în aparatul guvernamental, în parlamentul naţional şi european. Printre aceştia s-a aflat şi Viorica Dăncilă – europarlamentar la acea vreme, actualul premier desemnat al Guvernului României. Aceasta a prezentat un lung referat despre combaterea violenţei în familie, conţinând numeroase statistici îngrijorătoare.

Întrucât de-a lungul activităţii jurnalistice, întinsă pe mai bine de patru decenii, am asistat la sute de simpozioane şi dezbateri cu participarea unor personalităţi de rang înalt şi foarte înalt, a unor universitari şi academicieni cu o gândire şi un discurs de mare profunzime ideatică şi frumuseţe stilistică, aş dori să fac o scurtă apreciere despre intervenţia de la Piteşti a Doamnei Dăncilă şi să spun doar atât: am văzut o femeie obişnuită, cu nimic ieşită din comun, citind cap-coadă un raport. Pe durata celor 10 minute de lectură, nu am observat-o ridicând ochii de pe coala de hârtie, nu a făcut paranteze pentru a vorbi, liber, ca să întărească anumite idei, nu a ridicat şi nu a coborât vocea. Am înţeles că acest text a fost prezentat şi în Parlamentul European.

Însă adevăratul motiv pentru scriu acest articol nu are legătură cu persoana fizică Vasilica Viorica Dăncilă, cu temperamentul ei, cu felul în care ea ştie să citească un text, să scoată în relief, prin tonul vocii, părţile frumoase sau alarmante din acel înscris (deşi contează, enorm, şi asta!), ci cu problematica de pe agenda viitoare a premierului desemnat. Şi-mi vin în minte constatările poetului şi diplomatului Vasile Alecsandri din urmă cu vreo 170 de ani, când, întors de la Paris şi comparând decalajele uriaşe dintre Franţa şi Principatele Române, rostea aceste cuvinte cu valoare de simbol al conştiinţei şi responsabilităţii unui demnitar de stat: „mare câmp de luptă se-ntinde-n faţa noastră”.

Peste secole, în faţa premierului român desemnat se-ntinde-n un câmp de luptă şi mai mare, pentru că statele conduse de bărbaţi vizionari  au privit tot timpul spre viitor, fiind prea puţin preocupaţi de „greaua moştenire”, cum se întâmplă pe malurile Dâmboviţei. Se-ntinde o provocare uriaşă pentru ea şi viitorul guvern (al nostru, nu al PSD+ALDE!), întrucât, şi azi, ca şi în vremea paşoptiştilor, din punct de vedere economic, social şi ca infrastructură, satul românesc este cu mult rămas în urma celui din vestul Europei. Cu mult şi în urma unor state din centrul şi estul Europei care, după 1989, au luat startul reformelor din acelaşi punct de plecare ca şi ţara noastră, dar ne-au cam pierdut pe drum.

De ce rămânem în urma „plutonului”? Pentru că generaţia lui Alecsandri, care a înfăptuit Unirea de la 1859 şi Independenţa de la 1877, nu a plecat la luptă în mod haotic, ci cu un proiect de ţară şi cu personalităţi (atenţie, personalităţi, nu persoane obişnuite!) responsabile şi capabile să ducă la capăt acel proiect întrupat la 1 decembrie 1918.

Ca român al începutului de mileniu III, este inacceptabil să constaţi cât de încet îşi fac loc în viaţa lui civilizaţia, cultura şi progresul economico-social. Sau cum se destructurează ceea ce a fost bun în unele perioade. În drumul de la Focşani la Piteşti, am trecut prin zeci şi zeci de sate din judeţele Buzău, Prahova, Ialomiţa, Dâmboviţa şi Argeş şi pot afirma în cunoştinţă de cauză, având zeci de ani de experienţă în spate, că nu am văzut mari schimbări faţă de ceea ce văzusem cu aproape 50 de ani în urmă prin fostele regiuni administrativ-teritoriale Ploieşti şi Argeş. În afară de câteva drumuri naţionale bune şi altele, judeţene, ceva mai circulabile, în rest, aproape aceeaşi infrastructură. Să parcurgi cinci ore de la Focşani la Piteşti cu o maşină performantă, spune mult unde ne situăm ca infrastructură rutieră!

M-am bucurat că satul muntenesc şi-a păstrat stilul arhitectonic, că am văzut multe case noi şi arătoase. Dar despre cum arată el din punct de vedere economic, mi-am dat seama după înfăţişarea  majorităţii caselor, gardurilor şi după cum sunt îmbrăcaţi locuitorii lui. În sinea mea, comparam  cu ceea ce văzusem în satul cu adevărat european din Vest.

Îmi aduc aminte că prin 2004, înainte de încheierea negocierilor la Capitolul 7 – Agricultura, austriacul Frantz FISCHLER, fost comisar european pentru Agricultură în perioada 1995-2004, un spirit umanist de o mare bunătate sufletească, a făcut o vizită de aproape o săptămână prin satele româneşti, din toate regiunile istorice, pentru a se convinge şi el dacă România merită să intre în acest club de valori care este Uniunea Europeană. La finalul vizitei, demnitarul european a ţinut o conferinţă de presă unde şi-a expus impresiile despre ceea ce văzuse şi a răspuns întrebărilor venite din partea jurnaliştilor. Reţin ceea ce a perceput el ca stare socială şi ce a aflat de la oamenii simpli cu care a discutat.

A spus că a văzut în România sate în care sărăcia este la ea acasă, cu oameni care abia dacă îşi asigură traiul zilnic de pe urma petecului de pământ pe care-l muncesc, că a întâlnit mulţi ţărani bătrâni şi bolnavi care nu aveau bani pentru a-şi vedea de sănătate. Era impresionat şi cuprins de emoţie de ceea ce văzuse, dar a avut şi un cuvânt de încurajare pentru ei: să-şi unească eforturile pentru înfiinţarea formelor asociative, ca să poată accesa fondurile puse la dispoziţie de Uniunea Europeană. Le-a spus că în ţara lui natală, Austria, dar şi în altele de aceeaşi mărime teritorială, predomină fermele familiale care muncesc 5-6 hectare de teren, că au în dotare toată gama de maşini agricole, astfel că munca fizică este redusă la maximum. Ţăranul român nu-şi permite acum să facă astfel de investiţii, dar, în viitor, prin formele asociative, acest efort investiţional va fi posibil.

Au trecut 14 ani de la vizita prin satele româneşti a fostului comisar european pentru Agricultură şi schimbările în bine se lasă aşteptate. România a aderat la Uniunea Europeană, dar se integrează în ritm de melc, pentru că nu are adevăraţi bărbaţi de stat. În schimb, are o clasă politică submediocră, retrogradă şi ţâfnoasă, care pune pe primul plan interesele ei, nu ale românilor. Iar când afirm aceste lucruri am şi dovezi. Unul dintre ele ţine de relaţia României cu Uniunea Europeană. Să fac un scurt remember.

Era  sfârşitul anului 2004, când România tocmai încheiase (târâş, grăpiş), la Bruxelles, negocierile privind Capitolului 7 – Agricultura, din Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Totul se făcuse pe „repede înainte” pentru că România urma să încheie anul cu alegeri parlamentare şi prezidenţiale, iar Adrian Năstase candida pentru fotoliul de la Cotroceni, astfel că finalizarea negocierilor constituia  AS-ul din mâneca lui în confruntarea cu Traian Băsescu. Cum graba strică treaba, UE ne-a admis cu metehnele noastre (a făcut-o şi din interes economic, politic şi geostrategic), dar nu fără condiţii: a pus pe harta României aşa-numitele steguleţe roşii şi ne-a dat teme de rezolvat pentru acasă şi termene precise. Cele mai multe au fost în domeniul Agriculturii, respectiv Justiţiei şi Afaceri Interne (Capitolul 24). Pentru ca UE să ridice steguleţele, temele trebuiau rezolvate punctual. Aceste fanioane roşii au făcut obiectul apăsătorului şi umilitorului MCV (Mecanismul de Cooperare şi Verificare) în vigoare şi astăzi. Bruxelles-ul îşi propusese o monitorizare la sânge, ca să se convingă dacă România este stat de drept, dacă la vârful celor trei puteri în stat – Parlament, Guvern, Justiţie – sunt oameni de cuvânt, de onoare şi responsabili în a-şi respecta angajamentele şi semnătura. Nu s-a întâmplat acest lucru. Dau un singur exemplu: cadastrarea teritoriului naţional, prin măsurători orto-foto-topometrice, din satelit, trebuia încheiată până în 2010.

Această măsură a fost cuprinsă în programului guvernului din perioada 2004-2008 condus de Tăriceanu. Parcă-l aud pe fostul ministru de atunci al Agriculturii, Gheorghe Flutur, cum perora că va rezolva această problemă în timpul mandatului său, după care s-a văzut nevoit să spună adevărul: premierul Tăriceanu a tăiat banii de la acest capitol bugetar, fiind de părere că ţăranii trebuie puşi la plată pentru cadastrare.

Suntem la început de an 2018, iar liberalul roşu cu papion Călin Constantin Popescu Tăriceanu este încă la butoane (ca şi în urmă cu 10-13 ani) şi se răţoieşte la Comisia Europeană care ne trage de mânecă pentru că nu vrem să fim în rând cu lumea. Mai mult decât atât, în aceste zile, împreună cu alt bolşevic, este vorba de Liviu Nicolae Dragnea, ignoră şi principiul separaţiei puterilor în stat, spunând că viitoarea echipă ministerială nu va fi aleasă de Viorica Dăncilă, ci de către coaliţia PDS+ALDE, iar guvernul ce urmează a fi instalat la Palatul Victoria va fi un simplu administrator al treburilor statului.

Atunci, în toamna anului 2004, ocupându-mă cu prioritate, ca ziarist, de programele PHARE, SAPARD, ISPA şi de alte măsuri de pre-aderare privind pregătirea resursei umane, Agricultura şi marea infrastructură rutiero-feroviară, am văzut la oficiile locale de consultanţă agricolă „celebrul” ziar Satul românesc – sat european” . Era sponsorizat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale din Guvernul Năstase. Mi-au atras atenţia textele optimiste şi lozinci mobilizatoare, dar mai ales imaginile de o frumuseţe rară descoperite în ”colţurile de rai” din ţara noastră de către fotoreporteri talentaţi. Fotografiile îţi lăsau impresia că sunt dintr-un sat din Vest.

Difuzarea ziarului la sate trebuia să facă vâlvă, să aibă impact în rândul sătenilor. Un ţăran trecut de 70 de ani, atunci, putea fi uşor convins că, în următorii patru ani, apa va veni pe conductă şi în casa lui; că nu va mai avea WC în fundul curţii şi nu vor mai fi nici în şcolile unde învaţă copiii lui; că va putea circula pe uliţe asfaltate. Că în satul lui sau în cele învecinate vor exista tot felul de făbricuţe care să achiziţioneze şi să proceseze materia primă agricolă produsă de el şi consătenii lui.

Nu astea au fost promisiunile electorale ale clasei noastre politice şi nu acestea sunt şi aşteptările românilor de la prima femeie premier în România?