Angi Mitroi dă valoare prin culoare naturii umane
0
Pledează pentru respect faţă de artă ţi artişti şi spune că tot acest univers i-a fost înţelept şi frumos sfătuitor în dificilele încercări la care a supus-o viaţa.
Se grăbeşte să spună că pierd foarte mult oamenii care văd inutilă trecerea pragului unei galerii de artă, pentru că propria ei poveste este strâns legată de universul plastic. Şi-a petrecut copilăria cu nasul în schiţe şi desene naive, pe care le invada cu cele mai vii culori şi prin intermediul cărora căuta să să îi facă pe cei apropiaţi să înţeleagă că asta ar vrea să facă atunci când va fi mare. I-au ales însă alt drum. S-a conformat şi l-a urmat, iar când nici nu împlinise vârsta majoratului îmbrăca salopeta de muncitor la Fabrica de Avioane din Craiova, printre mii de angajaţi, încercând să prindă mersul lucrurilor la sectorul comenzi de zbor.
„Părinţii mei ori n-au avut timp să observe că iubeam pictura, ori n-au crezut că eu chiar îmi doream să urmez cursurile unei şcoli de artă, că altfel nu îmi explic de ce nu m-au îndrumat spre un liceu de profil“, povesteşte Angi.
Creionul şi pensula nu le-a lăsat din mână. Profesori i-au fost marile creaţii din arta universală. A făcut câteva reproduceri până când a îndrăznit să fie ea însăşi, asumându-şi stângăciile, liniile trase după cum i-a dictat ochiul sau culorile aplicate după pofta inimii.
„Culorile vin din suflet, iar ele vorbesc despre noi, despre felul nostru de a fi, despre starea în care ne găsim la un moment dat, despre bucurie şi necaz, despre fericire şi amărăciune“, se confesează pictoriţa. Tragedia pe care a trăit-o acum 14 ani, când şi-a pierdut primul soţ, Costel Mitroi, în accidentul aviatic produs pe Aeroportul Craiova în vara lui 1997, a adus-o şi mai aproape de artă.
Prima lucrare în culori atât de reci cum n-a mai folosit de-atunci, a fost şi cea care le-a adus pe Angi şi fiica sa Alexandra, acum absolventă a Universităţii de Artă Bucureşti, pentru întâia dată împreună pentru a da finalitate aceleaşi creaţii. „Mi-au fost aproape mulţi oameni atunci, dar toată furia am avut curajul să o vărs pe pânză “, îşi continuă ea povestea. Prezentul o ţine în mijlocul culorilor, pentru că expresia şansei la o nouă viaţă, alături de Alexandra şi Neculai, cel care le-a reînvăţat să zâmbească şi să îşi împlinească visele.
În rândurile membrilor Cenaclului Constantin Brâncuşi, din cadrul Casei de Cultură Traian Demetrescu a intrat încurajată de una dintre prietenele Alexandrei. Aşa au apărut prinele expoziţii de grup pe simezele Galerie Vollard, la fel interacţiunea cu publicul iubitor de artă din Bănie graţie prezentării lucrărilor în aer liber. Luna viitoare va reveni la Vollard, de data aceasta alături de fiica sa, fiecare cu propriile creaţii, în forme, culori şi cu mesaje diferite, dar având acelaşi limbaj, al artei.
Născută
3 august 1964, Craiova
Studii
Liceul Industrial Nr. 1, Craiova
Familie
Căsătorită, un copil
Ce-i place
Îi sunt dragi oamenii deschişi, care pun preţ pe comunicare şi găsesc în ea o formă extraordinară de cunoaştere a celor în mijlocul cărora trăiesc. Iubeşte copiii, liniştea şi comedia, îi place să gătească, să pregătească prăjituri nu doar bune, ci şi frumoase.
Ce nu-i place
Detestă agresivitatea şi îi condamnă pe cei care le distrug copiilor copilăria. Nu poate înţelege cum ajung să fie mereu nedreptăţiţi oamenii care fac bine. Îi displac morocănoşii, persoanele care văd mai tot timpul partea negativă a lucrurilor.
N-a fost dură viaţa în uzină pentru o copilă la 17 ani?
Erau altfel oamenii la vremea aceea, parcă mai buni, mai îngăduitori cu începătorii, dispuşi să îţi dea o mână de ajutor, să îţi facă integrarea mai uşoară. Îmi amintesc de mentorul meu, domnul Ebâncă, un foarte bun meseriaş, cde la care am învăţat nu doar meserie, ci am primit şi lecţii de viaţă.
Cum s-a produs întâlnirea cu pictura?
Mi-a plăcut şi când eram copil. Orele de desen îmi erau cele mai dragi. Când învăţătoarea întreba cine ar putea aduce de acasă un ghiveci cu flori, pe care să îl folosim ca model, fugeam mâncând pământul la ai ei să îl iau cât mai repede. La maturitate, pictura mi-a fost salvatoare în momentele grele.
Se încarcă comentariile...
