Visul actriţei Ileana Ploscaru, la 90 ani, premiată UNITER pentru întreaga activitate: „Să mai urc o dată pe scenă“
0
Ileana Ploscaru, doamna teatrului constănţean, a trăit toată viaţa pe scenă – iar în cei peste 70 de ani de activitate a dăruit puţin din inima ei fiecărui rol. Acum, la 90 de ani, îşi doreşte un Teatru Naţional pentru oraşul care a adoptat-o, dar, în special, să mai joace un ultim rol.
Scena a fost marea dragoste a Ilenei Ploscaru. S-a născut la Cluj-Napoca, dar sufletul i-a rămas la Constanţa, acolo unde a jucat din anii ’60. Palmaresul său este bogat, cuprinzând mari roluri precum Ofelia şi Scorpia îmblânzită ale lui Shakespeare, Elisa lui Bernard Shaw, Hecuba lui Euripide, Aurelie, nebuna din Chaillot a lui Giraudoux, şapte roluri diferite din piesa „Un bărbat şi mai multe femei“. Pentru toate acestea, marea artistă a fost iubită de public, talentul ei fiind recunoscut şi prin numeroase distincţii – iar pe 19 iulie, la Gala Premiilor UNITER, a fost distinsă cu Premiul pentru întreaga activitate.
GALERIE FOTO CU ILEANA PLOSCARU
„Weekend Adevărul“: Care a fost prima dumneavoastră apariţie pe scenă?
Ileana Ploscaru: Prima apariţie în public a fost la vârsta de patru ani. O rudă m-a luat cu ea la o serbare de Crăciun care se ţinea pe scena improvizată a unei fabrici de tutun. Atunci, am recitat o poezie care i-a făcut să plângă pe cei din sală: „Afară-i frig şi iarnă grea şi bate vântul tare/ Mitică-i mic şi e orfan şi foc în vatră n-are/ Voi, dragi copii cu suflet bun, ce-aveţi părinţi cu stare/ Gândiţi-vă la cei săraci şi daţi la cei ce n-are“. Nu mai ştiu cine m-a învăţat poezia sau cum am ajuns eu pe scenă, dar ştiu că am fost singurul copil care n-a plâns atunci când a trebuit să spună o poezie.
- Drumul spre marea scenă pe unde a mai trecut?
La acea vreme se făceau serbări la fiecare sfârşit de trimestru. În clasa I primară, la una dintre serbări, am jucat într-o piesă de Victor Ion Popa, care se numea „Pufuşor şi Mustăcioară“ – eu eram o pisicuţă. Probabil că am interpretat rolul meu cu talent, pentru că învăţătoarea i-a spus atunci mamei: „Dragă, asta o să ajungă artistă“. Apoi, prin anul 1943, la Orăştie, acolo unde eram refugiaţi, am jucat la gimnaziul de băieţi în „Omul cu Mârţoaga“ a lui George Ciprian.
- Aţi fost refugiaţi?
Da, dar când s-a eliberat Clujul (n.r. – octombrie 1944), ne-am întors acasă. Şi atunci am auzit că există un Conservator de Muzică şi Artă Dramatică, m-am şi înscris la el. A fost o perioadă tristă, căci între timp murise tatăl meu. La Conservator m-au întrebat câţi ani am – eu aveam 15, dar am zis: „Împlinesc 16 ani în curând“. Şi m-au primit. Am urmat Conservatorul în paralel cu liceul. Între timp, Conservatorul s-a transformat în institut de teatru, şi cum aveam foarte multe cursuri, liceul a trecut pe plan secund, şi l-am urmat la particular.
LA MARE, FĂRĂ SERI STUDENŢEŞTI
- Când aţi terminat Institutul de Teatru din Cluj?
În anul 1951, şi am fost angajată la Teatrul Naţional din Cluj „Lucian Blaga“. Am debutat pe scena teatrului la 24 februarie 1951, în spectacolul „Fântâna turmelor“ de Lope de Vega. Şi la Cluj am stat până în 1961, când am venit la Constanţa.
- Cum aţi ajuns la Constanţa?
Cu trenul. Se anunţase un concurs, şi cum tinerii sunt năzdrăvani am decis să încerc şi eu.
- Cum era oraşul Constanţa atunci?
Am fost fermecată. Era frumos şi Clujul, dar Constanţa avea marea – o veche cunoştinţă de-ale mele.
- Despre colegii de scenă ce puteţi să ne spuneţi?
La Cluj eram ca între fraţi. Eram foarte mulţi de aceeaşi vârstă, iar parte din cei maturi îmi erau profesori la institut. Eram ca o familie.
- Ce v-a lipsit la Constanţa?
Serile studenţeşti. Aveam spectacole la Cluj numai pentru studenţi şi elevi. Am regretat multă vreme, şi acum spun: studenţii nu sunt atraşi cu nimic spre teatru. Este adevărat, atunci erau mai puţine distracţii. La un moment dat chiar încercasem să facem spectacole numai pentru elevi şi au fost foarte reuşite.
DE LA MEZINĂ LA DOICĂ
- Cu ce spectacol aţi debutat pe scena din Constanţa?
Am debutat la 12 noiembrie 1961, în spectacolul „Zări necuprinse“, de Nikolai Virta, regizat de Constantin Dinischiotu.
- Aşadar, aţi debutat pe scena din Constanţa din 1961. Era o perioadă grea, când nu puteaţi să interpretaţi orice.
Aşa este, dar făceam eforturi ca toate spectacolele să fie atractive pentru public. Veneau regizori din Bucureşti şi montau la noi. Înainte de a veni eu, la Constanţa a jucat George Vraca, unul dintre numele mari ale scenei româneşti. Eu am jucat cu Marcel Anghelescu, care era actor la Teatrul Naţional din Bucureşti. Au fost colaborări foarte frumoase. Noi, actorii, ne înfrăţim foarte repede.
- S-a întâmplat vreodată să vi se interzică vreo piesă? Să deranjeze pe cei din conducerea de partid?
Nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreodată aşa ceva. Erau vizionări înainte şi se controla să nu fie subversivă, dar nu ţin minte să se fi suspendat vreo piesă.
- „Titanic Vals“, „Trei surori“, „Scaiul“ sunt doar câteva dintre piesele de teatru de referinţă.
În „Trei surori“ am jucat şi înainte de Revoluţie – atunci eram fiica cea mică, Irina. Apoi, odată cu trecerea anilor, am fost doica.
- Cât durează să finalizezi un spectacol?
Depinde. Poate să dureze luni de zile sau două săptămâni, cum a fost cu „Papagaliţa şi curcanul“. Este o muncă nebună – făceam repetiţii zi-lumină, uneori şi noaptea.
Bătaia cu flori
- Aţi simţit aproape de dumneavoastră publicul constănţean? V-a iubit?
Am fost foarte repede acceptată de publicul constănţean. Vara veneau mulţi turişti şi jucam pe litoral, la grădinile de vară. Am jucat la Eforie, Techirghiol, Costineşti. Săptămânal eram acolo. Eram la mare concurenţă cu Jean Constantin, cu revista, dar nu ne-a lipsit niciodată publicul. Sălile erau arhipline tot timpul. Este adevărat, atunci nu aveam televizor, nici cluburi, iar spectacolele muzicale erau mai puţine.
- Aţi trăit vreodată ceea ce se cheamă „bătaia cu flori“?
La Constanţa, nu, ci la Iaşi – după un spectacol „Pygmalion“, piesa dramaturgului George Bernard Shaw – am trăit aşa ceva o singură dată în viaţă. S-au aruncat atâtea flori, că scena devenise un covor.
Alături de „geniul comediei“
- L-aţi cunoscut pe regretatul Jean Constantin.
Da, am jucat cu Jean Constantin, care a fost invitat la un moment dat la teatru. Am avut chiar o scenă împreună.
- Cum era Jean Constantin?
Avea, cum se zice, geniu de comedie. Nu trebuia să facă nimic – doar să apară şi lumea era pe jos, fără să facă efort. Era şi cunoscut cu filmele sale. Era foarte talentat şi mă bucur că a făcut atâtea filme şi că a rămas în amintirea oamenilor din plin. Şi el, şi Toma Caragiu...
- Aţi legat cu colegii prietenii de-o viaţă?
Ne-am înţeles foarte bine. Îi iubesc pe toţi, îi regret pe cei care au murit, iar celor tineri le urez să le dea Dumnezeu succes şi să ajungă toţi mari actori. Îmi pare aşa de rău că nu pot să-i văd cum joacă, să fiu în sală şi să-i urmăresc. Îmi era tare drag să-i văd şi pe ăştia micii cum se dezvoltă de la rol la rol.
- Generaţia tânără mai pune atât de multă pasiune în ceea ce face?
Marea majoritate s-au făcut actori din pasiune şi cu asta am spus tot.
„TEATRUL A FOST VIAŢA MEA“
- Poate reuşiţi să mai ajungeţi la Constanţa.
Tare mi-aş dori să mai urc o dată pe scenă, să mai joc măcar o dată „Bătrânul şi marea“...
- Vă e dor mai mult de Constanţa sau de Cluj?
Eu nu trăiesc din amintiri. Am preocupările mele, problemele mele. Mă gândesc cu drag la teatrul din Constanţa, de cel din Cluj m-am rupt demult. I-am mai urmărit pe artişti la televizor, prin revista teatrului.
- Când aţi urcat ultima dată pe o scenă?
Acum trei ani, în „Bătrâna şi hoţul“, când am fost numită „Cetăţean de onoare al oraşului Constanţa“. Aveam 87 de ani.
- Aţi dorit să faceţi şi altceva în viaţă?
Nu, niciodată. Teatrul a fost viaţa mea.
- Emoţiile le-aţi simţit la toate spectacolele?
Cine face teatru din pasiune nu scapă de emoţii. Este adevărat, emoţiile sunt mai mari la o premieră, dar ele nu dispar niciodată. Chiar dacă artiştii nu recunosc, ele există. Numai felul în care te îngrijeşti să-ţi fie costumul frumos, cum te machiezi cu grijă, toate denotă emoţia prezentării în faţa publicului. Ca să nu mai vorbesc de primul pas pe care îl faci pe scenă.
- Deci scăpaţi de emoţii pe măsură ce intraţi în rol.
Când joci, nu te mai gândeşti la ele. Urci pe scenă, ai acolo o viaţă de trăit, o trăieşti.
La Constanţa, „un teatru de buzunar“
- Aţi fost premiată de UNITER pentru întreaga activitate.
Nu mă aşteptam, dar mă bucur. Regret însă că nu am fost personal să-mi ridic premiul.
- V-aţi gândit vreodată în câte roluri aţi jucat?
Nu, au fost foarte multe. Anual, am avut măcar un rol dacă nu două-trei. Este adevărat, nu toate au fost principale. Din ’51 până la 87 de ani am avut ce să adun. Toate rolurile au partea lor grea şi partea lor frumoasă.
- Ce părere aveţi de teatrul constănţean?
Ce le doresc eu constănţenilor, colegilor mei, este ca oraşul să aibă un Teatru Naţional. Este singura provincie românească care nu are teatru naţional. Ardealul are trei, Moldova are, Muntenia are, Banatul are – Dobrogea nu are. Acest lucru depinde nu numai de directorul teatrului, ci şi de minister, şi de primărie, şi de prefectură. Un teatru naţional este una dintre mândriile oraşului respectiv. Adică Sibiul a putut să lupte şi să-şi facă Teatru Naţional şi Constanţa nu. Când am trecut prin Sibiu şi am văzut clădirea nouă a teatrului m-a impresionat. La Constanţa se construiesc blocuri şi atât.
- Dar Constanţa are un teatru.
Da, dar sala în care joacă colegii mei nu-i o sală de teatru. E o sală de teatru de buzunar. Trebuie o clădire artistică care să îmbogăţească oraşul cu ceva, nu numai cu blocuri. Dar pentru asta, trebuie o gândire mai vastă, de perspectivă – este nevoie de o clădire a secolului XXI. Ce clădire valoroasă s-a ridicat în Constanţa în ultimii 20-30 de ani? Niciuna.
O viaţă închinată teatrului
Ileana Ploscaru, 31 ianuarie 1931, Cluj- Napoca
A absolvit Institutul de Teatru din Cluj-Napoca şi a debutat pe scena Teatrului Naţional „Lucian Blaga“ din oraşul natal pe 24 februarie 1951, în spectacolul „Fântâna turmelor“ de Lope Félix de Vega Carpio.
În 1961 s-a transferat, prin concurs, la Teatrul de Stat din Constanţa, debutând la 12 noiembrie 1961, în spectacolul „Zări necuprinse“, scris de Nikolai Virta şi regizat de Constantin Dinischiotu.
În 2017 a primit titlul de Cetăţean de onoare al municipiului Constanţa.
Pe 19 iulie 2021, Senatul UNITER a decis să-i acorde Premiul pentru întreaga activitate, ca o recunoaştere pentru cei 90 de ani de viaţă şi 70 de ani de carieră profesională.
Trăieşte în Braşov.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Se încarcă comentariile...
