VIDEO Mihai Şora, între lumini şi umbre. Ce spune despre perioada în care a lucrat la cabinetul infamei Ana Pauker: „Am fost sechestrat în România“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mihai Şora, în reclama eMag Sursa Youtube
Mihai Şora, în reclama eMag Sursa Youtube

Apariţia filosofului Mihai Şora (103 ani) în noul clip eMag a iscat discuţii aprinse în spaţiul public despre căderea lui de a vorbi despre închisoarea unei naţii, care a fost comunismul.

În clipul eMag, în care compania vrea să celebreze împlinirea a 30 ani de la Revoluţia din 1989, Mihai Şora este personajul principal. Folosind aceeaşi atmosferă sumbră din filmuleţul de susţinere a donaţiilor pentru „Cuminţenia pământului“ şi acelaşi leitmotiv al trenului, Papaya Advertising îl arată pe Şora spunând: „Aveam 30 ani când viaţa s-a oprit. Când s-a lăsat cortina şi ziduri au început să fie înălţate. Aveam 30 ani când ne-au condamnat pe toţi la frică. Iar pe copiii noştri la foame şi la frig. Ne-au condamnat la întuneric, o beznă din care mulţi au încercat să scape, însă puţini au reuşit. Aveam 30 ani când ne-am pierdut ce aveam mai aproape de suflet: libertatea. Pemiteţi-mi să o sărbătoresc acum, la 30 ani de când mi-am recâştigat-o, lucru pe care eu îl fac de atunci în fiecare zi. La mulţi ani, dragii mei!“, spune Mihai Şora în videoclip.

Criticii clipului arată că Şora, filosoful în vârstă de 103 ani, promotor al mişcării #Rezist, nu este cel mai indicat personaj pentru a vorbi despre suferinţele îndurate în timpul comunismului. Ba din contră. Intrat în Partidul Comunist Francez, Şora a deţinut funcţii în guvernul comunist român în anii de instaurare a terorii staliniste.

În 1948, întors de la studii din Franţa, Mihai Şora a fost cooptat în Cabinetul Anei Pauker în vârful puterii sale (1947-1952), când aceasta era ministru de Externe şi vicepremier al Partidului Comunist Român. Şora a lucrat în cadrul cabinetului între anii 1948-1951.

Pentru poporul român, nu pentru activişti şi nomenclaturişti, acei ani au făcut parte din cea mai grea perioadă a represiunii bolşevice, când erau băgaţi în temniţă, la o simplă delaţiune, mii de români care aveau gesturi de împotrivire faţă de instaurarea stalinismului. „Practic, el s-a alăturat sistemului care a înălţat zidurile şi a cufundat ţara în beznă, spun cei care i-au studiat biografia“ – pe care Mihai Şora n-o ascunde, dar o nuanţează.

Istorici contra Şora: „Ipocrizia, ca sport naţional“

„Ipocrizia, ca sport naţional. Foarte proastă alegere a putut să facă agenţia de publicitate care a făcut spotul cu Mihai Şora. Cred (sper) că îşi dau seama de asta măcar acum, deşi am văzut că încă preferă să acuze reacţiile (sigur, unele exagerate) decât să-şi analizeze propriile erori. Au luat un simbol „cool”, la modă, (aparent) necontroversat şi şi-au zis să beneficieze de capitalul de imagine. Puţină cercetare nu le-ar fi stricat. Pentru că dacă mai aveaţi nevoie de un argument pentru necesitatea educaţiei istorice şi a informaţiei corecte, noua campanie eMag este exact asta“, scrie Alin Mureşan, preşedintele Centrului de Studii în Istorie Contemporană.

Istoricul detaliază: „Să ne înţelegem: din partea mea poate să creadă fiecare ce vrea, fie comunişti, nazişti sau alte tipuri de extremişti. Au chiar dreptul să se înscrie în partidele comuniste la tinereţe sau la maturitate şi chiar să fie consilieri ai unor personaje sinistre şi criminale (consider că e descalificant şi scandalos, dar au dreptul să facă toate astea). Dar nu au şi nu vor avea niciodată căderea morală să vină apoi să-mi explice ce e cu libertatea. Să vorbească despre tragedia comunistă ca despre una căreia i-au căzut victimă, deşi au contribuit la naşterea şi menţinerea ei în vremurile cele mai dure.

Cum se face că mereu cei mai vocali sunt din aceeaşi tabără? Silviu Brucan ne explică ce greu ne vom obişnui cu democraţia şi cum suntem „stupid people”, Vladimir Tismăneanu condamnă comunismul, Traian Băsescu atacă turnătorii, Mihai Şora ne vorbeşte despre libertate. Am obosit de atâta neadecvare şi ipocrizie. Eu nu zic să renunţe la viaţa publică şi la funcţii (deşi…), dar ar putea avea decenţa să nu vorbească despre ceea ce nu au căderea morală să o facă, nu? Nu.“ 

Imagine indisponibilă

Lingvistul Adrian Papahagi este mai vehement: „Oricine, ca Profesorul Vladimir Tismăneanu, cunoaşte cât de cât acea epocă, ne poate confirma că persecuţia şi teroarea în România anilor 1948-1951 nu consta într-un post în Ministerul de Externe. Filmul este deci profund mincinos, domnul Şora este forţat să comită o impostură pretinzând că la 30 de ani comunismul i-a distrus viaţa: de fapt, dânsul era unul dintre beneficiarii comunismului, în timp ce colegi de-ai săi de generaţie erau ucişi, torturaţi sau încarceraţi. Emag ar trebui să îşi ceară scuze de la foştii deţinuţi politici şi să retragă filmul de pe piaţă. La 30 şi ceva de ani domnul Şora era comunist sadea, cu carnet de partid, şi lucra într-un minister condus de una dintre cele mai odioase figuri ale terorii comuniste. (...) 

Detest minciuna şi impostura. Când la 30 de ani erai membru al Partidului Comunist Francez, când la 32 de ani, în 1948, te întorceai ca membru al unui partid comunist în proaspăt instalata Republică Populară Română, din care cei persecutaţi încercau disperaţi să fugă, când primul tău job după repatriere a fost, timp de 3-4 ani, în Ministerul de externe condus de Ana Pauker, după epurarea lui Neagu Djuvara, Constantin Karadja sau Alexandru Paleologu, când timp de 15 ani ai ocupat funcţia de redactor-şef al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, creată de comunişti prin transformarea Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, în timp ce Blaga sau Arghezi erau marginalizaţi, iar Noica înfunda puşcăria, nu ne povesti cum ai suferit sub comunism!“.

Vladimir Tismăneanu: „A luptat pentru demnitatea culturii româneşti“

Politologul Vladimir Tismăneanu ia apărarea lui Şora: „Ca redactor-şef la ESPLA (n.r. Editura de Stat pentru Literatură şi Artă), apoi Editura pentru Literatură, Mihai Şora a luptat pentru demnitatea culturii romanesti. Graţie lui şi redactorilor sustinuţi de domnia sa au apărut cărţi fundamentale. Am fost milioane cei care ne-am format citindu-i pe Faulkner, Malraux, Camus, Kafka, Proust, Hemingway, în <Biblioteca pentru toţi>“.

Luiza Şora, soţia filosofului: „Nu cunoaşte nimic din toată drama“

Soţia filosofului Mihai Şora, Luiza Şora, ripostează: „Adrian Papahagi preia discursul manipulator şi îmbâcsit de calomnii al Antenei 3 la adresa lui Mihai Şora. Care-i sunt motivaţiile? De ce simte el nevoia să-şi reverse toxinele asupra unui om ca Mihai Şora? Că Adrian Papahagi nu cunoaşte nimic din biografia lui Mihai Şora este evident: nu cunoaşte nici împrejurările în care Mihai Şora a fost ARESTAT în august 1948, nici sutele de pagini din arhivele Securităţii, toate acele documente din care reiese limpede cum a fost urmărit, anchetat, turnat de-a lungul a zeci de ani… (unul dintre turnători fiind propriul copil, de altfel, recrutat la vârsta de 14 ani de către Securitate).

Nu, Adrian Papahagi nu cunoaşte, în mod vizibil, nimic din toată drama lui Mihai Şora şi a familiei acestuia. Nici nu se oboseşte să caute adevărul unei vieţi, să facă o minimală cercetare istorică, aşa cum ar proceda un om cinstit, înainte de a arunca anateme în spaţiul public. Ci, de la înălţimea lui de moralist înşurubat în credinţa creştină, Adrian Papahagi colportează acelaşi set de inepţii pentru uzul oamenilor simpluţi de pe margine. Ce aş vrea să înţeleg, dincolo de grosolănia gestului, este dacă o face din ticăloşie, din rătăcire morală sau din deviere mentală“.

Portretele lui Mihai Şora, din diferite unghiuri

Editura Humanitas, despre Mihai Şora: „Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916, la Timişoara. După studii de filozofie la Universitatea din Bucureşti (1934-1938), unde l-a avut profesor, printre alţii, pe Nae Ionescu, a plecat la Paris, unde a obţinut titlul de doctor în filozofie, devenind pentru o vreme cercetător la Centre Naţional de la Recherche Scientifique. Revenit în ţară, se dedică unei vaste activităţi editoriale, regândind din temelii colecţia "Biblioteca pentru toţi", în care vor apărea în deceniile şapte, opt şi nouă cele mai importante cărţi ale culturii universale. Din anii '70 a început să publice dialoguri filozofice în revistele literare, care mai târziu vor alcătui cărţi de referinţă în filozofia românească. După 1990 a fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social şi a ocupat fotoliul de ministru al Învăţământului în primul guvern de după revoluţie“.

Sputnik despre Şora: „De la Ana Pauker la Rezist“

Publicaţia Sputnik, despre Mihai Şora: „Azi, aniversarea unui român extraordinar - de la Ana Pauker la "Rezist". Românul cu una dintre cele mai speciale vieţi, pline de coincidenţe şi evenimente extraordinare. Mihai Şora este fiu de preot, originar din Banat. Studiază, în pas cu timpurile, filosofia cu Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu. Cu toate acestea este fascinat de Blaise Pascal, iar ulterior ajunge la Jean Jacques Rousseau. Ajunge la Paris cu o bursă, unde lucrează la o teză despre "Noţiunea de har în opera lui Blaise Pascal". Este antifascist şi se refugiază în Elveţia. După război revine în Franţa, unde ar fi avut legături cu rezistenţa franceză — şi unde lucrează la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris, între 1945 şi 1948.

În 1948 revine în ţară, după cum menţionează biografii, "neînţelegând adevărata dimensiune tragică a ocupării de facto a României de către Uniunea Sovietică prin intermediul desfiinţării partidelor politice, a democraţiei şi a guvernării ţării de către un guvern comunist aservit Kremlinului". 

Realitatea e că din 1948 revine direct la Ministerul de Externe, unde lucrează ca referent în aparatul condus de nimeni alta decât "tovarăşa Ana" — temuta Ana Pauker. Practic, cariera lui Şora de la Externe se şi suprapune peste mandatul acesteia, Pauker fiind ministru de Externe până în 1952, iar Şora a plecat în 1951, primind o însărcinare conexă, aceea de şef de secţie la Editura pentru limbi străine, unde rămâne până în 1954. Primeşte apoi funcţia de redactor-şef la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, unde rămâne până în 1969.

În perioada Ceauşescu, Şora nu mai primeşte funcţii, în schimb publică, în 1978, "Sarea pământului", carte pentru care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor, o carte de dialoguri filosofice. "După trei decenii de tăcere impusă", scriu biografii actuali despre apariţia cărţii… Impusă de el însuşi, probabil, fiindcă Şora nu a fost un persecutat sau un ostracizat — ba chiar a avut funcţii respectabile. În 1985 scrie o nouă lucrare filosofică, "A fi, a face, a avea".

În 1990 înfiinţează Grupul pentru Dialog Social, alături de alte personalităţi care au avut un istoric interesant în perioada comunistă. A fost ministru al Învăţământului în 1990, dar a demisionat după mineriada din 13-15 iunie. Din 2012 a devenit membru de onoare al Academiei Române.

După aventura guvernamentală din 1990, Mihai Şora s-a regăsit în scris, editura Humanitas publicându-i mai multe lucrări. Astăzi, la extraodinara vârstă de 101 ani, Mihai Şora se simte tânăr şi transmite un mesaj de curaj, pe meridianul de rezistenţă antiguvernamentală pe care s-a poziţionat din 1990 încoace. "Bună dimineaţa, copii! Sunt pe apele Mării Egee, de unde, la prora corăbiei noastre, viteazul Ulise mă roagă să vă spun: nu lunecaţi, pe timp de furtuni, între vârtejuri, zgomote, furii; nici sub farmecul neostoit al sirenelor". Mihai Şora s-a fotografiat pe malul mării cu o pancartă pe care este scris celebrul motto al lui Thomas Jefferson — "Când injustiţia devine lege, rezistenţa devine datorie".

Îi urăm lui Mihai Şora să-şi menţină spiritul şi puterea, indiferent de opinii şi momente el rămâne o figură importantă a prezentului — dar şi o viaţă care, asumată sau tradusă, nu poate purta decât epitetul "extraordinară".

Explicaţiile din 22: „Odată ajuns în România, a trebuit să-mi regândesc şi reconstruiesc viaţa“

Revista 22 are un interviu cu Mihai Şora, în care filosoful explică unele alegeri făcute în momente grele. Şora spune de ce s-a întors în România, cum a fost oprit la graniţă (întâmplare arătată în clipul eMag), dar nu atinge - neîntrebat fiind - punctul nevralgic al intrării în Cabinetul Anei Pauker. 

Foto dreapta: Mihai Şora (sursa Facebook Mihai Şora)

Mihai Şora Sursa Facebook MS

„Da, devenisem membru al Partidului Comunist Francez pentru că, la firul ierbii, acolo unde mă aflam eu, în mediul studenţesc francez, părea a fi singura formă de rezistenţă cu adevărat organizată şi eficientă. Mulţi tineri francezi comunişti au sfârşit atunci în lagărele naziste, au fost împuşcaţi, au fost torturaţi de nemţi (care voiau să anihileze întreaga reţea a Rezistenţei).

Cine nu cunoaşte formele acestea de eroism pe care le-a îmbrăcat istoria comunismului francez, cine refuză să le vadă ori le aruncă la gunoi fie este novice, fie de rea-credinţă, fie imbecil. Odată cu trecerea anilor, după ce s-a încheiat războiul, când oamenii au început să se lămurească în privinţa bolşevismului şi au aflat ce se petrecea în Soviete, s-au precizat şi ideile lor, inclusiv ale mele, despre comunism, despre stânga, despre Lenin sau alte personaje din aceeaşi familie. 

La vârful partidului, însă, unde eu nu am avut niciodată acces (şi nici nu am căutat să am), probabil că „lămurirea“ nu s-a produs niciodată ori – mai grav – existau alte interese, câtă vreme vârfurile franceze nu s-au dezis răspicat nici de Moscova, nici de Stalin.

Un lucru este limpede, în acest context istoric: visul meu - dacă este să mă refer, totuşi, la un vis – şi încă unul la care nu am renunţat nici astăzi, la peste o sută de ani - era o Europă a culturilor înfrăţite, o Europă fără înverşunarea naţionalistă, care îi făcuse atâta rău înainte. Europa constituită ca o unitate cultural-politică aptă, în mod unitar şi nuanţat în acelaşi timp, de a face faţă confruntării cu marile şi străvechile culturi asiatice ori cu cea americană.

(...) Niciodată n-am încercat să construiesc vreun sistem.

Bineînţeles că mi-am pus întrebarea <Cum ar fi fost dacă nu m-aş fi întors?> Totuşi, nu mi-am pus această întrebare la modul compulsiv, obsesiv. „Întoarcerea“ mea nu a fost o întoarcere, de fapt. Am venit în ţară să-mi văd părinţii, în august 1948, după mai bine de zece ani de absenţă; zece ani în care singura modalitate de comunicare cu ei fusese corespondenţa scrisă şi aceea minimală, în condiţii de cenzură, mai ales în timpul războiului. Mariana, prima mea soţie, şi cei doi copii născuţi în Franţa rămăseseră acolo, iar eu urma, după nesăbuitul meu plan, să revin la rosturile mele, două săptămâni mai târziu, când se termina excursia. Cu un an înainte, Mariana fusese şi ea în România, dar nu observase nimic suspect, adică într-atât de suspect încât să devenim precauţi.

Or, când am ajuns eu în ţară, istoria luase deja o altă direcţie. Eram cu nişte prieteni francezi cărora voiam să le arăt frumuseţile patriei şi, din prima zi, am fost luaţi în primire de un securist care ne-a urmărit tot timpul şi care, am aflat mai târziu, din dosarul meu de la CNSAS, primise ordin de la Ana Pauker să ne supravegheze. Omul era rezervat, discret, nu spunea nimic, doar se ţinea după noi, aşa că l-am lăsat în pace. La plecarea din Bucureşti, am văzut că se urcă în acelaşi tren; când am ajuns la graniţă, imediat după Oradea, am fost arestat. Prietenii mei francezi şi-au continuat călătoria cu trenul, înapoi, spre Franţa; eu am fost somat să cobor; în noaptea următoare, reveneam, cu acelaşi tren şi acelaşi securist, la Bucureşti. Noaptea aceea a fost, într-adevăr, foarte lungă... Atunci am înţeles de ce tatăl meu, cu câteva zile înainte, când mă văzuse în pragul casei, a strigat disperat: „De ce-ai venit? De ce-ai venit?“.

După ce mi-a apărut cartea la Gallimard, francezii mi-au propus imediat cetăţenia franceză; eram deja cercetător la CNRS şi cap de familie. Am refuzat pentru că, atunci, ar fi însemnat să renunţ la cetăţenia română într-o perioadă în care nu apăruse dubla cetăţenie şi încă mă mai vizitau fiori mioritici... Dacă aş fi avut cetăţenia franceză, nu aş fi fost nevoit să cobor din tren la graniţa cu Ungaria şi astăzi nu mai dădeam interviuri pentru revista 22.

Odată ajuns în România, a trebuit să-mi regândesc şi reconstruiesc viaţa, cu ochii zgâiţi pe realitatea crudă care mă înconjura. Nu mai trăiam doar printre prieteni sau printre idei pe care alţii le formulaseră înainte şi cu care eu mă simţeam afin.

Mă ancoram într-o realitate căreia trebuia să-i fac faţă, s-o gândesc, s-o înţeleg. S-o înţeleg în chiar acel fel care mă ajuta să-i pot face faţă, adică să nu înnebunesc atunci când întrebarea „cum de a fost posibil ca în România să se întâmple asta?“ îmi ţâşnea înainte şi, cu ascuţimea ei rigidă, îmi străpungea creierul.

Nu am un răspuns, dar ea m-a tulburat, m-a făcut să mă zbat ani la rând, odată ajuns în România. Am întors-o pe toate părţile, am amănunţit şi analizat – punct cu punct – fiecare cauză, fiecare eveniment, fiecare personaj (mai mult sau mai puţin sinistru) care ocupa scena publică, ne altera vieţile, ne distrugea familiile, prietenii, elitele“.

„Am spus: <Hai să arătăm realizările unui regim liberal de stânga>. Eram chior. Eram orbit. Îmi creasem iluzii“

Şi în fine, într-un interviu acordat G4Media preluat de Adevărul, Mihai Şora povesteşte momentul „arestării“ sale, în 1948, de Ana Pauker, care i-a interzis să mai părăsească ţara, şi despre perioada în care a lucrat, timp de 2 ani, la Ministerul de Externe aflat sub conducerea celei mai puternice femei de la acea vreme, evreică de origine. 

„Eu eram la echivalenţă românofon şi francofon. Om de stânga în Franţa ocupată de hitlerişti. Stânga cu orizont deschi. O stânga, ca să zic aşa, a libertăţii individuale. Oameni de stânga, dar de stânga închisă, care colaborau în acel moment cu oamenii de stânga umanistă pe care eu îi reprezentam, au informat-o pe Ana Pauker cu prilejul unei excursii pe care o organizasem cu francezi ca să vină să vadă ţara mea eliberată de fascism şi începutul realizărilor. În momentul în care am ajuns în ţară, am fost arestat.

Am fost arestat în biroul Anei Pauker. (...) Am fost arestat în sensul că mi s-a spus: «Dumneata rămâi aici!». Ca om de stânga, din momentul ocupaţiei criminale a unui regim de extremă dreapta în Franţa, am spus: «Hai să arătăm realizările unui regim liberal de stânga. Unui regim de stânga pe care eu îl consideram liberal». S-a dovedit că eram chior. Eram orbit că, sub ocupaţia hitleristă din Franţa, îmi creasem iluzii în legătură cu deschiderea regimului de extremă stângă care atunci se democratiza. Era o faţadă“, povesteşte Mihai Şora în interviul acordat G4Media. 

Luiza şi Mihai Şora, la protest în Timişoara

Mihai Sora la protest la Timisoara FOTO news.ro

Filosoful avea, atunci, 34 de ani, era membru în Partidul Comunist Francez şi nu percepea niciun pericol din partea noului regim instalat la Bucureşti, dimpotrivă. Spera într-o „democratizare reală, o îndulcire a regimului“, aşa cum şi-a explicat opţiunea politică din acea vreme şi în cartea-interviu „Despre toate şi ceva în plus. De vorbă cu Leonid Dragomir“: „Discutasem îndelung cu prietenii mei din studenţie despre procesele staliniste din anii ’30, ştiam exact care le fuseseră dedesubturile, dar pe vreme de război s-a înfiripat (sau, cel puţin, aşa mi se părea) un fel de democratizare reală, s-au deschis bisericile etc. Totul s-a dovedit, în cele din urmă, a nu fi fost decât o manevră prin care Stalin voia să-şi câştige o platformă populară; în presa aliată lucrurile erau însă prezentate ca o democratizare reală, ca o îndulcire a regimului. Un proces ireversibil, credeam eu. Nu m-am lămurit decât atunci când am ajuns aici (n.r. – în România)“. Protestul său pentru a nu fi promovat la Externe: venea îmbrăcat la birou în şort .

Tot în interviul acordat G4Media, Mihai Şora precizează că, după ce a primit interdicţia de a părăsi ţara, a lucrat la Externele conduse da Ana Pauker, unde a trebuit să traducă toate documentele Conferinţei de Pace. „Am fost pus să traduc nişte documente care ştiam că servesc la întregirea ţării în momentul Conferinţei de Pace. Le-am tradus cu tragere de inimă, cu exactitate şi, evident, cu regretul de a o face în stare de arest“, a adăugat Mihai Şora.

De altfel, în emisiunea Eugeniei Vodă, „Profesioniştii“, filosoful în vârstă de 102 ani a spus şi cum a fost concediat apoi de la Ministerul de Externe. Pentru că nu-şi dorea să fie promovat, Mihai Şora a recurs la o metodă ingenioasă de protest politic, astfel că a început să vină îmbrăcat la birou.. în şort. A fost dat afară, însă motivul trebuia să reflecte, cumva, eticheta de aşa-zis duşman al poporului: autorităţile au recurs la „originile sale nesănătoase“, fiind fiu de preot ortodox.

Şora despre soarta sa: „Am fost sechestrat în România de Ana Pauker. Ani de zile, am fost urmărit şi turnat“

Într-o postare mai veche pe Facebook, Mihai Şora avea să se plângă: „Dragi prieteni, am fost „raportat“ (se pare că acesta este verbul corespunzător). În alte vremuri, sub alte stăpâniri, exista turnătoria: foarte lucrativă pentru unii şi, în orice caz, menită să ţină sub control orice fir de păr care ar fi avut apucături rebele, turnătoria devenise, la un moment dat, în anii ceauşismului târziu, un reflex condiţionat pentru mulţi oameni, – de la vecinul din bloc, şeful de birou ori colegul de serviciu, la amicul ocazional, prietenul „de nădejde“ sau – în chip dramatic (căci spulbera toate resorturile familiale) – la fiul care îşi turna tatăl, tatăl care îşi nenorocea copilul.

Ani de zile, am fost urmărit, măturat, turnat, am avut telefonul ascultat, corespondenţa citită şi tradusă… (– da, Securitatea avea angajaţi care traduceau toate scrisorile în limba română, dacă se întâmpla să scrii în franceză, în germană, în engleză sau în alte limbi).

Dosarele deschise pe numele meu şi aflate în arhiva CNSAS sunt multe, copleşitoare. Aşa am aflat, de pildă, că turnătoriile (al căror obiect sunt) încep din 1947, pe când, cercetător în Franţa, îl studiam pe Pascal. Aşa am aflat, de pildă, că niciodată Anei Pauker şi acoliţilor săi nu le-ar fi trecut prin minte să mă sechestreze în România, în anul 1948, când am revenit din Franţa într-o excursie, după zece ani de absenţă, să-mi văd părinţii, dacă nu ar fi existat o scrisoare-turnătoare semnată „un grup de români patrioţi“, expediată chiar de la Paris. (subl. n.)

Aşa am aflat (negru pe alb) despre „Angajamentul“ fiului meu, recrutat de Securitate pe când era minor: avea 14 ani. Şi tot aşa am aflat (şi retrăit) răul pe care Securitatea poate să-l facă unui copil, iar copilul poate să-l facă părinţilor săi. Prin urmare, dragii mei, am trecut prin multe, am văzut multe. Trebuia, de bună seamă, să trăiesc, să văd, să înţeleg şi noile tehnologii, începând cu feisbucul. Ieri am trimis o copie după buletinul meu undeva, în eter, şi iată că s-au redeschis porţile, iar contul meu a fost deblocat”. Este marţi, 28 noiembrie 2017: cer negru deasupra României”. 

mihai sora foto jurnalistii.ro

Pe aceeaşi temă: 

VIDEO Mihai Şora, mesaj puternic la 30 ani de la Revoluţie, într-o campanie eMAG şi Papaya Advertising

Şeful Papaya Advertising, mesaj dur pentru cei care l-au atacat pe Mihai Şora după campania eMAG: „Nu aveţi dreptul să aruncaţi cu noroi. Nesimţiţilor!“

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite