Viceamiralul Mircea Caragea, singurul veteran în viaţă al Forţelor Navale Române, a împlinit 103 ani. Peripeţiile petrecute la bordul navei-şcoală Mircea

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mircea Caragea FOTO Forţele Navale
Mircea Caragea FOTO Forţele Navale

Viceamiralul Mircea Caragea, la 103 ani, este singurul veteran de război în viaţă al Forţelor Navale Române, care a slujit ţara, cu onoare şi cu cinste, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, la bordul navelor militare. După venirea la putere a comuniştilor, a fost trecut în rezervă, fiind nevoit să lucreze ca muncitor necalificat.

Cu această ocazie, şeful Statului Major al Forţelor Navale, contraamiral Mihai Panait, şi-a exprimat recunoştinţa faţă de importantele servicii pe care le-a adus ţării noastre tânărul locotenent Mircea Caragea, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, precum şi pentru vitejia şi spiritul său de sacrificiu de care a dat dovadă în cariera militară avută la bordul navelor militare şi în alte structuri ale Marinei Regale Române.

„Prin acţiunile dumneavoastră, prin energia şi pasiunea cu care aţi îndeplinit misiunile primite, aţi fost un exemplu de urmat pentru camarazi. Îmi exprim întreaga mea admiraţie pentru puterea exemplului pe care aţi transmis-o generaţiilor de marinari militari, cu privire la remarcabila conduită civică, demnitatea şi tăria de caracter cu care aţi înfruntat, mai bine de patru decenii, vicisitudinile vieţii, după ce aţi fost trecut în rezervă, în anul 1947, de către regimul comunist, fără prea multe explicaţii. Cu profund respect şi preţuire, la împlinirea venerabilei vârste de 103 ani, marinarii militari vă prezintă onorul! În numele întregului personal al Forţelor Navale Române, vă urez multă sănătate şi zile senine în suflet, bucurii alături de cei dragi şi linişte sufletească. LA MULŢI ANI, domnule viceamiral Mircea Caragea!”, este mesajul aniversar pe care Şeful Statului Major al Forţelor Navale, contraamiral Mihai Panait, i l-a transmis decanului de vârstă al marinarilor militari români. 

IMAGINI DIN VIAŢA VICEAMIRALULUI MIRCEA CARAGEA

Primii ani de şcoală

Întreaga viaţă a veteranului de război este consemnată în albumul omagial „Sub semnul lui MIRCEA“, ai cărui autori contramiral de flotilla Valentin Iacoblev, Mariana Păcvăloiu şi Marina Samoilă I l-au dăruit la împlinirea vârstei de 100 ani. Viceamitalul Mircea Caragea s-a născut la 18 ianuarie 1919 în comuna Şelaru, judeţul Dâmboviţa.  Cursurile primare le-a urmat la şcoala din sat, după care a mers la Craiova, fiind înscris la Liceul Militar “Dimitrie Sturdza”, al cărui elev a fost timp de opt ani (1930-1938). Cu umorul, fie el şi gri, ce-l însoţeşte de-o viaţă, Mircea Caragea a consemnat cum a ajuns la acest liceu: „Eram cu toţii în vacanţa de vară. Se lua masa la umbra unui salcâm secular, aşezat în faţa casei, a dispărut de vreo 30 de ani. Se întruneşte un “summit” care să-mi hotărască soarta.  

Mama, bineînţeles, n-a fost invitată nici măcar pentru un rol consultativ. Ofiţerii de stat-major au avut câştig de cauză. «Armata e instituţia cea mai sigură» au afirmat ei. Eram în 1930, când şomerii manifestau la Bucureşti pentru locuri de muncă. Acum la care liceu militar, că erau şase? Nea Vasile ia cuvântul: «La manevrele de anul trecut, am cunoscut şi m-am împrietenit cu primarul Craiovei, care m-a ospătat şi m-a găzduit de atâtea ori». În unanimitate, am fost trimis printre olteni, la Craiova. Mama m-a pregătit cu îmbrăcămintea curată şi călcată, să n-o fac de râs“. Recunoscut pentru regimul sever aplicat aici de la înfiinţare, într-un interviu dat cu aproape un deceniu în urmă, Mircea Caragea  îl numeşte „lagărul militar de la Craiova“. Acolo, „Erau cei mai cazoni ofiţeri, cei mai “infanterişti”, în sensul rău al cuvântului, dintre toate cele şase licee militare“. 

 

„De la lagăr de concentrare, la pension“

Examenul de absolvire, susţinut în vara anului 1938, îşi află şi el un paragraf în agenda amiralului M. Caragea: „Bacalaureatul l-am dat la Bucureşti, împreună cu cei de la Liceul Militar Iaşi. Am reuşit al zecelea din 91. Încă din clasa a 8-a ni s-au făcut teste. La mine reieşea că sunt bun la marină, jandarmerie şi nu mai ştiu ce. S-a pus problema unei facultăţi civile, fiind dotat pentru medicină sau inginerie, dar totul a căzut, rămânând să merg mai departe ca militar, după ce sperasem un pic să scap de militărie. Am ales marina – nu pentru că iubeam marea sau aventura, dar fiindcă simţeam că e cea mai civilă, cea mai nemilităroasă. Şi am avut dreptate! Am trecut de la lagăr de concentrare, la pension! Având media peste 8 în ultimii cinci ani de liceu, intram fără examen. Aşa că plimbarea la Constanţa a fost de plăcere. Nu mai văzusem marea până atunci. De câte ori se făceau tabere la mare, eu refuzam, preferând să merg acasă, la mama“.

Şi aşa, Mircea Caragea a ajuns la Şcoala Navală. „De când eram mic, mamei îi plăcea să mă îmbrace marinar cu guler lat şi cele trei dungi. Acum eram marinar de-a binelea şi hainele îmi veneau de minune! Când mă va vedea mama?!

Unde eşti mamă să mă vezi? Noi discipline – în frunte cu “Navigaţia”. Învăţam lucruri noi, plăcute. Instrucţie de infanterie (nici aici nu am scăpat!) aveam doar o oră pe săptămână“.

Directorul de studii al şcolii era comandorul Petre Popescu-Deveselu, care preda şi cursul de “Istorie navală”. Despre el, peste ani, contraamiralul Mircea Caragea şi-a amintit cu multă căldură, elogiindu-l. Pentru început, ne oprim la moment mai personal, tratat cu delicateţe de către comandorul Popescu-Deveselu: „Intra în sarcinile sale să cerceteze actele elevilor, aflate la dosarul fiecăruia. A observat că sunt copil din flori. Fiindcă mă simpatiza -  fiind cuminte şi silitor -, a ţinut singura conferinţă din acel an (1938) cu titlul “Mari amirali ai istoriei – copii din flori”, în frunte cu Horatiu Nelson. Popescu-Deveselu vedea în mine un viitor amiral! Trecut-au anii şi iată-mă în anul 1952, fiind ipsosar pe şantierul de la Casa Scânteii! Stăteam pe o grămadă de moloz şi mă gândeam: “Unde eşti Deveselule să-ţi vezi amiralul tău?” Totuşi, după 60 de ani, previziunea lui s-a împlinit!“

Un moment marcant în viaţa tânărului cadet, ca de fapt pentru promoţia sa şi a celei mai mare cu un an, a fost intrarea în serviciul Marinei Române a navei-şcoală Mircea, în ziua de 17 mai 1939. S-a numărat printre cei care l-au aşteptat cu emoţie în portul Constanţa, la dana militară. Cele aproape patru luni petrecute la bordul navei i-au prilejuit amintiri de neuitat, care-l însoţesc şi acum. Când a primit “Jurnalul de bord”, în care trebuia să consemneze zilnic, entuziasmat, elevul-caporal Mircea Caragea îi dedică o poezie, pe care o aşază pe pagina de gardă:

N.M.S. MIRCEA

Te-am pus şi-acum în fruntea noastră

Să ne conduci spre mări şi ţări.

Nu vom cunoaşte oboseala,

Nici teama-albastrelor cărări,

Atâta vreme cât în frunte

Te-avem ca mândru galion,

Ne vom purta cu vrednicie

Ca fii ai unui vrednic domn.

Mircea Caragea

Peripeţii pe nava-şcoală Mircea 

Sub semnul lui Mircea şi-a desăvârşit cadeţia. Viaţa la bordul bricului Mircea nu i-a fost lipsită de peripeţii. Înainte de a pleca în marşul de instrucţie pe Mediterana, nava a efectuat un voiaj până la Galaţi, „doar cu motorul, deoarece nu aveam antrenament pentru întinderea velelor“, îşi aminteşte Mircea Caragea. În portul Galaţi, în ziua de 14 iunie, a fost lansată la apă prima nava militară construită în România, puitorul de mine Amiral Murgescu, în prezenţa regelui. „Vă relatez un episod, nu ştiu dacă este important, dar este o întâmplare pe care eu am trait-o. Erau primele zile pe navă şi nu cunoşteam nimic din dispunerea cabinelor, prova, pupa etc. Când regele Carol al II-lea a venit să viziteze nava, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar nu mai era niciun ofiţer pe punte. Eram singur. Regele coboară schela, însoţit de Argetoianu, Armand Călinescu, tot guvernul. M-am prezentat şi am fost întrebat unde este careul ofiţerilor. Nu ştiam, dar am văzut câţiva aspiranţi care ieşeau de după un tambuchiu şi am arătat în direcţia aceea. Nu am spus, am arătat doar. Şi tot guvernul, în frunte cu regele au intrat şi au coborât pe scara aceea care ducea la puţul ancorei! Iar eu am luat-o la fugă şi m-am oprit deasupra hamacelor, unde am început să plâng: «Mamă, mamă, abia am intrat în Marină şi mă şi dau afară!». Am plâns acolo cam trei sferturi de oră, după care am auzit semnalul de adunare pe punte. M-am dus şi m-am aşezat în front, la locul meu, dar mai în spate. Răsăriseră şi toţi ofiţerii, apare şi regele care începe aşa, să se uite peste noi, parcă ar căuta pe cineva. Eu m-am ascuns şi mai bine. În sfârşit, a urmat discursul comandantului navei, comandorul August Roman, după aceea a luat cuvântul şi regele şi totul s-a încheiat. Eu eram cel mai fericit om, jubilam! Acesta a fost debutul meu pe bricul Mircea…“

Revenim la vara lui 1939: „La 3 iulie, am pornit cu bricul din portul Constanţa pe un itinerariu ce cuprindea şi America de Nord – S.U.A. (Annapolis), dar din cauza situaţiei internaţionale s-a redus la o croazieră mai scurtă, pe M. Mediterană: Palermo, Toulon, Palma, Gibraltar, Alger, Tunis şi Alexandria. Am fost obligaţi să ţinem un jurnal de bord şi l-am ţinut, aşa că nu mai descriu călătoria. La Palermo, am văzut pentru prima dată o cursă de câini (toţi fugeau după un iepure tras pe o sfoară). Peste tot (şi pe trotuare) scria “Viva il Duce”, iar în parc, unde am fost cu Radu Reus, care rupea italieneşte, era să mâncăm bătaie de la un grup de tineri fascişti pentru că eram români (aliaţi cu puterile occidentale). La Toulon, ne-a impresionat puzderia de nave (port militar), printre ele, uriaşele crucişătoare, cuirasate, vase de linie, bricul nostru nici nu se mai vedea. La Gibraltar, călcâiul lui Ahile, ieşeau ţevile de tun din stâncă, iar navele englezeşti te înfricoşau – măreţe şi pline de tunuri uriaşe. În Alger, am mers în “cazba” cu frica-n sân să nu ne atace arabii. Dar ei erau paşnici. Toţi jucau table pe trotuar. Din Alexandria, cu trenul, am ajuns la Cairo şi de aici la piramide“. 

La începutul lunii septembrie, echipaj şi navă au revenit cu bine în portul-mamă Constanţa, iar din luna următoare, cadeţii au început cel de-al doilea an de studii, la Navală.  În primăvara anului 1940, au trecut la pregătirile legate de avansarea la gradul de aspirant, prima fiind “Serbarea celor 101 zile”, desfăşurată la Cazinoul din oraş. La scrierea textului serbării, colaborase cu colegul şi prietenul, dâmboviţean de-al său, Daniel Nistorescu.  Dar, iată că a venit şi ziua cea mare: „Visul copilăriei mele s-a împlinit la 1 iulie 1940! Ne-a luat măsură, ne-a făcut haine, sabie, stilet, ceasuri dăruite de rege, eram gata OFIŢERI!“

Lecţia comandorului Petre Popescu-Deveselu

La festivitatea de înălţare în grad, comandorul Petre Popescu-Deveselu a ţinut un discurs adecvat momentului, ce i-a rămas în memorie proaspătului aspirant Mircea Caragea, intitulat „Cum să fie un ofiţer?“. „Îmi aduc aminte câteva sfaturi din discursul elevat al profesorului Popescu-Deveselu: ofiţerul trebuie să fie corect îmbrăcat, stilat (pe uscat), iubit de marinari (pe vapor), să se ferească de excese, să fie el însuşi model (comandorul Popescu-Deveselu nu avea niciun viciu, fiind unul dintre cei mai corecţi, oneşti şi cinstiţi ofiţeri ai Marinei Militare). Şi, bineînţeles, formula cu pregătirea pentru război: «Veţi intra în vâltoarea războiului şi trebuie să puneţi în practcă învăţăturile primite în Şcoala Navală, unde aţi fost pregătiţi de cei mai buni profesori». A fost un discurs avântat şi frumos (…) amprenta Deveselu a rămas vie în inimile noastre şi niciunul nu l-am uitat, vorbele lui dovedindu-se a fi vii în memoria noastră şi după aproape şapte decenii“.

Am fost îmbarcat întâi pe canoniera “Stihi”, care avea misiunea de patrulare şi de paza barajului de mine. „Eram ajutor de ofiţer cu navigaţia şi cel mai greu lucru, care mă şi plictisea, era menţinerea la secundă a cronometrului cu ajutorul căruia calculam punctul navei – astronomic (cu stele). Trebuia să iau zilnic de la telegraf ora de la Greenwich şi să scriu corecţia cronometrului în caietul lui. În august, primesc primul concediu ca ofiţer. Mama era la băi, la Vulcana. Am găsit-o iar în lacrimi, se uita la mine ca la un zeu din basme. Se fâstâcise de emoţie. Eram împlinirea unui vis de zeci de ani!

După un an la canonieră, am fost transferat la Bateria  de coastă “Vulturul”, navală şi antiaeriană, unde am ajuns cel mai tânăr comandant de baterie grea (76,2 mm) de pe front. Aici am stat doi ani. La 22 iunie 1941 a început războiul. În prima noapte, s-a tras ca la bâlci. A început un tun din port şi pe urmă a continuat cu un spectacol general. Ni se părea, printre nori, că vedem avioane inamice şi gata: Foc! În vuietul general. Dar, pe 24 iunie, au venit de-a binelea! Vrând să distrugă bateria, au nimerit alături. Trei bombe au căzut la 50 de metri de noi, pe Şcoala de industrie casnică, unde erau circa o sută de fete. N-au fost morţi, dar până seara, în şcoală nu mai rămăsese nimeni. Am pus stăpânire pe terenul ei“.

Mircea Caragea

Cum s-a scufundat Moskva

După alte două zile de atac aerian al inamicului asupra litoralului românesc, a urmat atacul grupării navale ce a avut în frunte cuirasatul „Moskva“.  Iată ce a notat contraamiralul Mircea Caragea referitor la acest moment: „Fiind la mare distanţă, n-am deschis focul. Bateria germană “Tirpitz”, de 280 mm, a tras trei salve. La cea de-a treia, “Moskva” a sărit în aer, convingerea mea. Alţii sunt convinşi că a lovit o mina din baraj. Lunile următoare, a fost linişte şi pace. Mai veneau, cam rar, în formaţie de trei până la cinci avioane, fără să provoace distrugeri mari.

Pe 12 aprilie 1942, a venit viceamiralul Nicolae Păiş, subsecretar de stat al Marinei: “Pregăteşte-te că am ales unitatea ta pentru vizita regală!” Păiş a fost singurul comandant al Marinei cu care m-am avut bine. Mă simpatiza şi mă tutuia. La ora 12, trompete şi surle- Vine regele! Toată conducerea era la poarta bateriei! Viceamiralul Păiş mi-a spus să nu părăsesc nicicum locul din stânga regelui, pe timpul inspecţiei. A intrat regele, am dat raportul, mi-a strâns mâna şi timp de o jumătate de oră i-am explicat centrala, transmisia la tunuri, direcţia şi înălţătorul, înregistrate de către servanţii tunului etc. Pe tot parcursul, am avut de-a face cu generalul Constantin Pantazi, fiind mai scund decât mine, reuşeam să-l împing în şanţ, ca să rămân eu lângă rege. La sfârşit, ca să se răzbune, generalul mă întreabă: “Care e unitatea de tragere la voi?”. Habar n-aveam. Şapte, răspund, şapte lovituri gata de tun! Am nimerit-o. Am primit felicitări de la toţi şi de la rege, care habar n-avea de artilerie“.

Optimist din fire, dar şi cu simţul practic caracteristic omului născut la ţară,  Mircea Caragea a organizat împreună cu ceilalţi membri ai bateriei, o grădină de zarzavat şi un teren de sport. În anul 1943, tânărul ofiţer a fost trimis, alături de alţi camarazi de promoţie, să urmeze cursurile Şcolii de Aplicaţie. La absolvire, a fost avansat la gradul de locotenent şi repartizat ca director de tir pe distrugătorul „Regina Maria“. Aici l-a întâlnit pe cel care i-a devenit drag şi bun prieten, aspirantul Romeo Hagiac. 

După trista zi de 5 septembrie 1944, dezarmarea navelor militare române în portul Constanţa de către noul aliat sovietic, locotenentul Mircea Caragea a plecat la Bucureşti şi apoi la Periş, unde se afla dislocată comanda Marinei Regale Române. A rămas în componenţa Detaşamentului Marinei Periş până la 1 noiembrie, când a fost numit comandant militar al portului Măcin. La 1 Mai 1945, a fost mutat la Giurgiu, în calitate şef birou la Sectorul Fluvial nr. 2. Şi tot în anul 1945, a fost avansat în grad de căpitan şi i s-a încredinţat comanda vedetei fluviale nr. 3 Căpitan Mihail Romano şi a Secţiei de Vedete fluviale Galaţi (12 octombrie 1945 – 23 decembrie 1946). La începutul anului 1947, a fost mutat la Turnu-Măgurele, unde se afla mutată încă din anul 1944, Şcoala Navală, în cadrul căreia a predat cursul Tragerile de artilerie. 

În anul 1947, la vârsta de 28 de ani, tânărul ofiţer a fost trecut în rezervă. Ca să supravieţuiască, a fost nevoit să lucreze ca muncitor necalificat în construcţii, iar în anul 1955 a fost angajat grafician, la Muzeul de Artă Populară şi Folclor, apoi la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, de unde a ieşit la pensie, în anul 1982. A fost căsătorit cu Aurelia Buricescu, cu care are trei copii: Maria (1953), Felicia (1955) şi Anton (1959). 

Între anii 1950 – 1953, a lucrat ca desenator cartograf şef la Direcţia Hidrometeorologică Bucureşti. Anul 1953 a fost un an al încercărilor. A fost concentrat la o unitate militară din Bucureşti, iar mai apoi a activat în calitate de şef al Biroului Devize la U.M.03753. În a doua parte a anului, s-a angajat la Muzeul Satului “Dimitrie Gusti”, pe post de grafician. După aproape trei decenii (1982) s-a pensionat. Având aplecare pentru desen, a dorit să-şi desăvârşească acest har, înscriindu-se în anul 1955, la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, dar dosarul nu i-a permis să-şi finalizeze studiile. 

Cum a trăit Revoluţia 

A rămas prezent la viaţa urbei şi iată ce şi-a notat cu privire la decembrie 1989:  „Ajungând la CEC-ul din dosul Sălii Palatului, asist la o scenă de SF. De necrezut! Mă ştergeam la ochi să văd dacă într-adevăr este adevărat: Piaţa Palatului, la un semnal (un zgomot) începe să fiarbă, în timp ce conducătorul iubit, îngrozit, a început să pluseze: alocaţia pentru copii se măreşte, concediul de naştere va fi…, ajutorul de … etc. Pe fondul acestor promisiuni disperate, piaţa dă în clocot. Încep să curgă puhoaiele de lume pe toate părţile. Miliţienii au de furcă – ameninţă, lovesc, dar nu s-a tras un foc. Când mă uit în piaţă, nu mai rămăsese nimeni, afară de câţiva tineri. MINUNEA: Am crezut că totul s-a terminat, dar coborând spre catedral, văd şiruri nesfârşite de tineri, venind pe Strada Nuferilor, alţii dinspre Piaţa Victoriei, strigând lozinci ca: Jos Ceauşescu!, Libertate, libertate!, Moarte securiştilor! Etc. Intru şi eu într-un rând şi mă podidesc lacrimile de emoţie. Intru în catedrală şi când le spun surorilor ce se întâmplă, încep să-şi facă cruci. Cine i-a anunţat pe aceşti tineri, cine i-a adunat, cine le-a dat curaj? Cine i-a înaripat? Tocmai ei, tinerii crescuţi ca şoimi ai patriei, ca pionieri, apoi ca utecişti – viitori comunişti? MINUNE. Cerul i-a însufleţit. Până seara (21 dec.), Piaţa Romană, Piaţa Universităţii şi Piaţa Palatului se umpluseră de tineri revoluţionari. Se fac arestări (cca. 300), s-a dat voie să se tragă – morţi, răniţi, curge sânge pe Bdul. Elisabeta. La 4 dim. (22 dec.) totul e curăţat şi spălat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat…“

Vă mai recomandăm:

Istoria miilor de români care au luptat voluntar pentru Armata Germană în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial

Povestea ultimului supravieţuitor român al Primului Război Mondial. A murit uitat de stat, în cel mai crunt anonimat

Eroul de pe frontul de Est decorat de mareşalul Ion Antonescu. „De trei ori am pus pistolul la tâmplă şi am vrut să mă împuşc“

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite